Revista >> Bankwatch Aprilie 2010 [Nr. 12] >> Drept Bancar

Provocări juridice actuale. Supremaţia debitorului

Giovani-Horatiu Schiopu

30 Aprilie 2010

Altfel spus, buna-credinţă trebuie să existe de ambele părţi, dar dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia la timp, creditorul este îndreptăţit să recurgă la executarea silită, legea neimpunând altă condiţie suplimentară pentru aceasta. Îndeplinirea unei obligaţii de bună voie înseamnă, potrivit şi bunului simţ, îndeplinirea la termen, la scadenţa convenită, cu bunăvoinţa şi semnătura debitorului, prin contract.

În hotărârea sus-menţionată se consideră însă că art. 371¹ alin.1 impune ca înainte de trecerea la executarea silită a unui titlu executoriu: „… să se încerce realizarea dispoziţiilor acestuia prin buna învoială”. Adică deşi debitorul nu şi-a respectat angajamentul, creditorul trebuie să-i solicite şi eventual să-i obţină, nu bunăvoinţa, ci o nouă învoială. Lăsând la o parte faptul că textul de procedură vorbeşte despre bună-voia debitorului de a-şi executa obligaţia, ceea ce înseamnă fără o solicitare suplimentară a creditorului, e de reţinut inovaţia judecătorului, care impune creditorului să obţină o învoială de la domnia sa debitorul, probabil pentru a nu-l stresa.

Într-un alt considerent, se argumentează că o simplă notificare adresată debitorului ar face totuşi dovada bunei-credinţe a creditorului, dar nu sunt pomenite deloc, ca şi când nu ar exista, notificările făcute de creditor (cel puţin trei) şi depuse la dosar. În schimb, se invocă şi un text, foarte rar observat de instanţe, art. 723 Cod pr. civ., potrivit căruia: ”Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. (…)”. Cu alte cuvinte, se continuă în motivarea hotărârii: „Conduita creditorului de a se adresa direct executorului judecătoresc, fără o încercare amiabilă de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor titlului executoriu⁵, contravine prevederilor art. 371 indice 1 c. pr civ alin. 1 şi constituie totodată un abuz de drept (art.723 c.pr.civ.) prin care se încearcă intimidarea debitorului şi încărcarea lui cu cheltuieli de executare exorbitante, şi uneori inutile.” Trecând peste ortografia citatului, este de reţinut intimidarea unui atare argument, la adresa creditorului, mai ales că potrivit disp. art. 723 alin.2 Cod pr. civ. „Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.”

În continuarea motivului anterior, instanţa apreciază că: „Se dă expresie astfel şi sentimentelor de răzbunare ale creditorului care, văzându-se în posesia unui titlu executoriu intangibil, caută să provoace cât mai multe pagube debitorului or acest lucru nu concordă cu buna credinţă care trebuie să stea la baza exercitării actelor procedurale.” Întrucât răzbunarea creditorului şi provocarea de pagube debitorului restant, prin executarea silită, sunt concepte juridice noi, se impune brevetarea acestei inovaţii juridice absolute, eventual prin intermediul Consiliului Suprem al Magistraturii.

Lăsând la o parte zâmbetul stârnit de o hotărâre dată în spiritul supremaţiei debitorului, rămân cu gustul amar al inversiunilor morale de tot felul, care au atins din păcate şi unii reprezentanţi ai justiţiei. De aceea cred că finalul ar putea suna precum scrisorile oficiale prin anii ’50: Trăiască lupta pentru pace!

1 Altfel spus, creditorul nu poate pretinde despăgubiri/penalităţi suplimentare obligaţiei principale,decât dacă a pus în întârziere pe debitor.
2 În cazul în care titlul de creanţă (contractul) nu constituie titlu executoriu de drept, este necesară practic obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, procedură a cărei durată prea mare este deja de notorietate.
3 Hotărâre nepublicată, dată în camera de Consiliu.
4 Sublinierile din text ne aparţin.
5 Cum am mai spus, notificările trimise de creditor, cel puţin trei la număr, sunt ignorate cu bună-ştiinţă de instanţă, doar pentru a-şi argument teoria.