Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Topul provocărilor în proiectele de virtualizare a serverelor

15 Decembrie 2010



Startarea unui proiect de virtualizare a serverelor în cadrul unei companii implică, pe lângă rezolvarea problemelor specifice oricărui nou proiect IT (argumentarea investiţiei, costuri, suport, rezistenţă la nou etc.) şi asumarea unor provocări specifice acestui tip de tehnologie. Provocări care nu sunt puţine şi necesită o abordare atentă, pentru a nu compromite eficienţa întregului proiect.

Înainte de a trece la prezentarea celor mai uzuale provocări specifice unui proiect de virtualizare a serverelor, se impune reamintită recomandarea generică a specialiştilor adresată mai ales companiilor care nu deţin o experienţă solidă în domeniul virtualizării: demaraţi cu un proiect-pilot, de mici dimensiuni.


O astfel de strategie are numeroase beneficii, pentru că permite o evaluare corectă a costurilor de achiziţie (hardware, software, licenţe) şi a costurilor de întreţinere şi administrare, o ajustare a strategiei de dezvoltare ulterioară şi stabilirea unei metodologii de implementare, o evaluare mai corectă a riscurilor şi problemelor reale etc. Dar mai ales se obţin date concrete asupra economiilor şi câştigurilor generate în urma procesului de virtualizare a serverelor, care pot servi ca bază de calcul pentru analiza necesităţii extinderii proiectului.


Puncte nevralgice

Toate aceste beneficii nu elimină total provocările inerente proiectelor de virtualizare a serverelor, dar o astfel de abordare are meritul că le evidenţiază, le face să fie mai bine înţelese, ceea ce reprezintă, în mod cert, un avans semnificativ în sensul găsirii unor soluţii adecvate necesităţilor reale de business şi, mai ales, bugetelor alocate.


Identificarea punctelor nevralgice în-tr-un proiect de virtualizare se poate realiza, cel puţin la nivel general, şi altfel decât empiric (respectiv printr-un proiect-pilot). Iată care sunt principalele provocări, din perspectiva specialiştilor:


Reţeaua

Specialiştii avertizează că o primă provocare care necesită atenţie este cea legată de capacitatea reţelei. Un element adesea neglijat, dar care poate afecta drastic eficienţa proiectului, pentru că, dacă reţeaua nu face faţă cerinţelor maşinilor virtualizate, acest lucru va genera o scădere generală a performanţei. Ceea ce, pentru o companie aflată la primul proiect de virtualizare a serverelor şi fără o expertiză tehnică solidă, poate însemna, practic, îngroparea definitivă a proiectului. Degeaba se realizează investiţii serioase în platforma software şi în servere performante de ultimă generaţie, dacă blocajele şi bottleneck-urile din reţea împiedică accesul la acestea. De aceea, recomandarea este ca, atunci când se schiţează un proiect de virtualizare a serverelor, să se ia în calcul din start cerinţele de conectare a maşinilor virtuale la reţea, la mediile de stocare ale acestora la reţea şi toate la utilizatorul final. Iar ulterior implementării să se realizeze o testare riguroasă, „la limită“.


O soluţie optimă pentru rezolvarea acestui tip de probleme este virtualizarea reţelei, prin care se obţine o îmbunătăţire semnificativă a productivităţii şi eficienţei activităţii depuse de administratorii de sistem şi care elimină, prin automatizarea unor serii extinse de operaţiuni, o bună parte din dificultăţile generate de operarea mai multor reţele fizice şi de problemele adiacente de securitate. Astfel, se minimizează riscul down-time-urilor neplanificate şi se asigură continuitatea proceselor de business, se protejează datele şi resursele şi se garantează performanţa şi calitatea serviciilor. (În plus, permite testarea, adoptarea şi dezvoltarea rapidă de noi servicii fără a afecta eficienţa organizaţiei.)


Stocarea

O a doua provocare majoră într-un proiect de virtualizare este cea reprezentată de necesităţile de stocare în reţea. Recomandările vendorilor converg unanim către soluţiile SAN (Storage Area Network), mai ales atunci când se doreşte un nivel ridicat de performanţă şi high-availability, însă costurile aferente acestei alegeri nu sunt accesibile oricărei companii. Dar, dacă se optează pentru stocarea imaginilor virtuale pe medii de stocare ataşate direct unui server (DAS – Direct Attached Storage), soluţia limitează drastic capacitatea de replicare sau recuperare în cazul unui accident/dezastru. Soluţia de compromis este, conform experţilor, iSCSI-ul, însă recomandarea unanimă este ca, înaintea de luarea oricărei decizii de achiziţie, să fie studiate cu atenţie specificaţiile tehnice ale echipamentelor hardware alese, pentru a se identifica alegerea optimă pe baza cerinţelor şi a compatibilităţii dintre echipamente.


Ar mai fi de menţionat la acest nivel şi soluţia oferită de virtualizarea stocării, însă, pe plan local, astfel de tehnologii sunt puţin promovate, gradul de complexitate al acestora fiind ridicat. Cu toate acestea, trebuie precizat că tehnologiile de virtualizare a stocării permit vizualizarea şi utilizarea mai multor dispozitive de stocare din reţea ca un singur dispozitiv de stocare, care poate fi monitorizat şi accesat dintr-o consolă centrală, permiţând gestionarea centralizată a sistemelor eterogene de stocare. Pentru a putea beneficia însă la maximum de avantajele acestui tip de soluţie, o companie trebuie să îşi coordoneze proiectele de virtualizare a serverelor cu proiecte similare din zona mediilor de stocare şi reţelistică. În plus, proiectele de virtualizare a stocării fac sens doar în cazul fermelor mari de servere virtualizate, noua tehnologie adresându-se preponderent companiilor care deţin şi un număr mare de dispozitive de stocare eterogene.


Back-up-ul şi suportul pentru aplicaţii

Multe companii realizează back-up-ul maşinilor virtuale în acelaşi mod în care realizează acestă manevră pentru serverele fizice. O abordare care prezintă o serie de dezavantaje majore. Back-up-ul serverelor fizice este adesea efectuat cu ajutorul unor soluţii dedicate, instalate pe sistemele de operare gazdă şi care realizează copii de siguranţă pentru aplicaţiile şi datele care rulează pe respectivele servere, fie disc sau bandă. Problema în mediul virtual este că maşinile virtuale nu includ doar aplicaţiile şi datele care există/rulează şi pe serverele fizice, ci şi sistemul de fişiere al maşinii virtuale în sine. Pentru că soluţiile clasice de back-up nu salvează şi fişierele maşinii virtuale, când o astfel de maşină cade este necesară reconstruirea ei de la zero – restaurare, reconfigurare, reîncărcarea datelor şi aplicaţiilor. Ceea ce se traduce prin consum de timp şi bani, scăderea eficienţei etc. Soluţia optimă în acest caz rezidă în realizarea de copii de siguranţă pentru fiecare maşină virtuală prin intermediul unor soluţii dedicate mediului virtual. Pe care însă mulţi vendori nu le includ în oferta standard, ceea ce impune o taxare suplimentară.


De aceea, specialiştii recomandă analizarea cu atenţie a costurilor de achiziţie a unor soluţii şi/sau licenţe suplimentare, prin punerea în balanţă cu costurile şi pierderile generate de căderea unui server virtual. Posibilitatea restaurării sistemului de fişiere, a aplicaţiilor şi datelor în mai puţin de 10 minute, în loc de câteva ore, are costurile ei, dar aceste costuri sunt justificate dacă este vorba de maşini care rulează aplicaţii critice.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite