Dr. Miruna-Ioana Miron
Lichenul plan oral (LPO) și hidradenita supurativă (HS) sunt afecțiuni dermatologice inflamatorii cronice, strâns legate de diabetul zaharat, evidențiind o interacțiune complexă între factori metabolici, imunitari și hormonali. LPO, cu o prevalență de 1-2% în populația generală, afectează predominant mucoasa orală, prezentând forme variate, de la leziuni reticulare la eroziuni pruriginoase, și este mai frecvent la diabetici (9,3% vs. 1,8%). HS, caracterizată prin obstrucția glandelor apocrine, debutează postpubertar, cu leziuni dureroase în zone axilare sau inghinale, și prezintă o prevalență de trei ori mai mare la pacienții cu diabet. Aceste asocieri subliniază rolul inflamației cronice și al disfuncțiilor endocrine în patogeneză. Monitorizarea dermatologică a pacienților diabetici este esențială pentru depistarea precoce și gestionarea eficientă a acestor afecțiuni. Managementul multidisciplinar, personalizat, și cercetările viitoare pentru elucidarea mecanismelor patofiziologice sunt cruciale pentru îmbunătățirea calității vieții și prevenirea complicațiilor.
Infecțiile cutanate (continuare din ediția precedentă)
Lichen plan
Lichenul plan oral (LPO) este o dermatoză inflamatorie cronică, de etiologie incertă, cu o prevalență scăzută în populația generală, estimată la 1-2%, prezentând o ușoară predominanță la sexul feminin. Manifestările clinice sunt variabile, cuprinzând șase forme principale: reticulară, papulară, placară, atrofică, erozivă și buloasă.
Din punct de vedere clinic, lichenul plan cutanat se manifestă prin erupții papulo-scuamoase, plate, de culoare violacee, cu distribuție predominant simetrică la nivelul zonelor de flexie ale membrelor, mucoasei orale (lichen plan oral), organelor genitale (lichen plan vulvar sau penian), scalpului (lichen planopilaris), unghiilor sau esofagului. Leziunile pot fi izolate sau confluente, formând plăci de dimensiuni variabile, pruriginoase.
Existența unei corelații între LPO și diabetul zaharat este susținută de date epidemiologice, probabil datorită disfuncției endocrine și modificărilor imunitare caracteristice diabetului, care ar putea favoriza apariția LPO. De asemenea, unele medicamente utilizate în terapia antidiabetică pot induce reacții lichenoide, mimând clinic LPO.
Există o prevalență semnificativ mai mare a LPO la pacienții cu diabet zaharat (9,3% vs. 1,8% în grupul control Această constatare subliniază importanța monitorizării mucoasei orale la pacienții diabetici pentru depistarea precoce și managementul adecvat al LPO.
Managementul lichenului plan cutanat urmărește atenuarea pruritului și controlul leziunilor.
Hidradenita supurativă
Hidradenita supurativă (HS), cunoscută și sub denumirea de boala Verneuil, este o dermatoză inflamatorie cronică, caracterizată prin obstrucția ductelor glandelor apocrine. Debutul bolii este, în general, postpubertar, cu o incidență ușor crescută la sexul feminin, însă prevalența scade semnificativ la bărbații cu vârsta peste 50 de ani și la femeile aflate în postmenopauză, sugerând o posibilă influență a hormonilor steroizi, în special a androgenilor.
Patogeneza hidradenitei supurative (HS) este reprezentată de un proces complex, rezultat din interacțiuni intricate între factori genetici, care contribuie la predispoziția individuală, factori hormonali ce reglează activitatea glandelor apocrine, factori imunologici care modulază răspunsul inflamator, precum și factori exogeni, inclusiv utilizarea antiperspiranților, epilarea, obezitatea, expunerea la temperaturi ridicate, precum și fumatul. Obstrucția ductală inițiază un proces inflamator cronic, ducând la dilatarea și rupturile glandelor, apariția de abcese și fistule, precum și supurație cronică, fibroză și cicatrizare retractilă caracteristică. Distribuția leziunilor este predominantă în zonele axilare, inghinale, mamare, perineale și sacral, ceea ce reflectă localizarea glandelor apocrine, inclusiv cele situate pe „linia mamară”.
Este evidențiată o asociere statistic semnificativă și clinic relevantă între HS și diabetul zaharat (DZ), prevalența crescută a DZ în rândul pacienților cu HS, comparativ cu populația generală, observându-se valori aproape triple. Această asociere subliniază importanța implementării unui protocol de screening pentru DZ în rândul pacienților cu HS, în special în cazurile avansate, unde riscul dezvoltării DZ de tip 2 este considerabil amplificat.
De asemenea, cercetările actuale au demonstrat corelații semnificative între variabili precum vârsta înaintată, indicele de masă corporală (IMC) crescut, severitatea HS, calitatea vieții afectată. Aceste constatări sugerează o potențială influență a acestor factori asupra patogenezei DZ la pacienții afectați. Inflamația cronică, prezentă atât în HS, cât și în DZ, împreună cu dezechilibrele metabolice, disfuncția celulară și răspunsurile imune anormale, contribuie, de asemenea, la asocierea observată între aceste patologii.
Evoluția netratată a hidradenitei supurative (HS) determină o agravare a severității afecțiunii, având implicații fizice și sociale semnificative pentru pacienți. Managementul HS este complex și necesită o abordare multidisciplinară, personalizată, care variază de la intervenții locale, cum ar fi antibioticele, corticosteroizii și retinoizii, până la terapii sistemice incluzând imunosupresoare și anticorpi monoclonali.
Concluzii
Această revizuire a literaturii sugerează o asociere complexă și multifactorială între manifestările dermatologice și diabetul zaharat, depășind simpla corelație și sugerând o influență reciprocă între aceste două afecțiuni. Dezechilibrele metabolice caracteristice diabetului, inclusiv hiperglicemia cronică, hiperinsulinemia și disfuncția endotelială, joacă un rol cheie în patogeneza unor dermatoze specifice, precum acantoza nigricans, necrobioza lipoidică diabeticorum, bullosis diabeticorum și dermopatia diabetică. Prevalența crescută a acestor afecțiuni la pacienții diabetici, corelată cu severitatea diabetului și prezența altor complicații micro- și macrovasculare, subliniază rolul crucial al examinării dermatologice în diagnosticarea și monitorizarea diabetului. De asemenea, anumite afecțiuni dermatologice, cum ar fi psoriazisul, vitiligo, lichenul plan și hidradenita supurativă, prezintă o prevalență crescută în rândul pacienților diabetici, sugerând astfel o posibilă vulnerabilitate imunologică. Reacțiile adverse cutanate la tratamentele antidiabetice și incidența crescută a infecțiilor cutanate la pacienții diabetici accentuează necesitatea unei abordări multidisciplinare în managementul diabetului. Cercetarea viitoare trebuie să se concentreze pe elucidarea completă a mecanismelor patofiziologice implicate, identificarea unor biomarkeri specifici și dezvoltarea unor strategii terapeutice individualizate pentru optimizarea controlului glicemic și prevenirea/tratamentul complicațiilor dermatologice. O astfel de abordare ar conduce la îmbunătățirea semnificativă a rezultatelor clinice și a calității vieții pacienților cu diabet zaharat.
