Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Educaţia, pe drumul schimbarii

28 Ianuarie 2016



Un popor educat ştie să se îngrijească mai bine de prosperitatea lui, de sănătatea lui şi, în ultimă instanţă, de securitatea lui.



Educația este identificată, la nivelul politicilor europene, ca fiind principalul factor de dezvoltare sustenabilă a societății și economiei, care, în lumea modernă, sunt bazate pe cunoaștere. Obiective cum ar fi învățarea pe tot parcursul vieții și mobilitatea, creșterea calității și eficienței sistemelor de educație și formare, promovarea egalității, coeziunii sociale și cetățeniei active, sau creșterea creativității și inovării, inclusiv a spiritului antreprenorial, la toate nivelurile de educație și formare, sunt obiective care stau în fața tuturor statelor Uniunii Europene.

În contextul în care sistemul de educaţie este un sistem viu, care nu poate fi stopat şi restartat, prioritare cred că trebuie să fie continuarea reformei curriculare, soluţionarea problemei manualelor şi a infrastructurii şcolare, dezvoltarea programelor de formare continuă, asigurarea accesului echitabil la o educaţie de calitate şi reducerea abandonului şcolar.

De altfel, România a asumat pentru anul 2020 o serie de obiective de ţară. Un obiectiv al Strategiei Europa 2020 asumat de România constă în creșterea procentului absolvenților de învățământ superior cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani de la 23,8 % la 26,7 % (ținta UE fiind de 40%). Creşterea ratei de participare în învăţământul terţiar rămâne un obiectiv greu de atins, chiar dacă în anul 2015 s-a înregistrat cea mai mare rată de promovare a examenului de bacalaureat din ultimii 5 ani, de când s-a schimbat structura şi rigoarea examenului (67,9%), acest lucru reflectându-se şi într-o uşoară creştere a numărului de studenţi înmatriculaţi în anul I de studii faţă de anul precedent, după 7 ani de manifestare a unui trend descrescător. Un alt obiectiv constă în creșterea participării persoanelor cu vârsta cuprinsă între 25 și 64 de ani la programe de învățare pe tot parcursul vieții/formare continuă de la 1,8% la 10 % (ținta UE fiind de 15 %). Extrem de importantă este reducerea ratei de părăsire timpurie a şcolii cu şase procente, de la 17,3% la 11,3% în 2020 - ţinta asumată de România în cadrul Strategiei Europa 2020. Modul în care aceste obiective pot fi atinse este definit de cele trei strategii adoptate de România în cursul anului trecut (Strategia naţională pentru învăţământ terţiar, 2015 - 2020, Strategia naţională de învăţare pe tot parcursul vieţii, 2015 – 2020, şi Strategia naţională de reducere a părăsirii timpurii a şcolii, 2015 - 2020). Adoptarea măsurilor necesare pentru implementarea acestor strategii, precum și a altor strategii care sunt în curs de dezvoltare sau adoptare la nivelul Ministerului educației, și care sunt condiționalități pentru accesarea fondurilor europene în perioada curentă de programare, reprezintă, în opinia mea, o șansă în plus pentru a crește coerența și stabilitatea politicilor educaționale, în România, cel puțin pentru următorii 5 ani.

Din păcate însă, în istoria postdecembristă politicile educaţionale, privite în ansamblul lor, au avut ca numitor comun inconsecvenţa reglementarilor şi subfinanţarea. Având în vedere că o educaţie de calitate nu poate fi asigurată fără resurse financiare, cred că este greu de spus ce ne-a lipsit mai mult: viziunea şi modul de organizare sau resursele financiare. Un lucru este însă cert: avem nevoie de mult mai multă coerenţă şi consecvenţă.

Nu de puţine ori s-au înregistrat progrese mai mult sau mai puţin semnificative pe diverse paliere, dar lipsa de consecvenţă a anulat în mare parte potenţialul de progres. Nevoia de a actualiza permanent politicile educaționale se întâlneşte în toate sistemele de educație performante. Un exemplu elocvent este oferit de Finlanda, țară care a înregistrat performanțe deosebite la evaluările internaționale în ultimii ani și care, ca o urmare firească, este deseori este menţionată la modul superlativ în domeniul educaţiei. Chiar şi în aceste condiţii, o nouă reformă curriculară este în curs în sistemul de învăţământ finlandez. Pentru a înţelege, poate este bine de amintit că în Finlanda există câteva principii care au fost aplicate coerent şi consecvent timp de peste două decenii, permiţând astfel obţinerea mult apreciatelor rezultate. În Finlanda există o înţelegere la nivel naţional, conform căreia ministrul educaţiei nu se schimbă timp de 4 ani, iar niciun ministru nu schimbă ceea ce a făcut predecesorul său, ci completează. În România doar în ultimii patru ani am avut nu mai puţin de 9 miniştrii ai educaţiei (ian. 2012-ian. 2016) şi, nu de puţine ori, am schimbat mai mult sau mai puţin justificat, reglementări în domeniul educaţiei.

Necesitatea reformei curriculare
În Finlanda caracterul sistemului de învăţământ nu este elitist, ci se urmăreşte atingerea unui nivel mediu cât mai ridicat. În România, unele manuale şcolare utilizate în sistemul de învăţământ preuniversitar au un nivel ştiinţific atât de ridicat, încât uneori ar putea fi asimilate cursurilor universitare. Mulţi dintre autorii manualelor şcolare au supralicitat programele şcolare, prezentând materiale suplimentare programei, la un nivel excesiv de riguros şi complet - uneori inadaptat la specificul vârstei celor cărora li se adresează, folosind un formalism excesiv şi contraproductiv, fără a fi necesar. Nu de puţine ori, autorii au dorit să arate amploarea propriilor cunoştinţe exclusiv în privinţa cantităţii informaţiilor, şi nu a strategiilor de învăţare, metodelor şi tehnicilor didactice de îndeplinire a obiectivelor de referinţă, respectiv de formare/dezvoltare a competenţelor specifice. S-a pierdut astfel din vedere faptul că manualele şcolare trebuie să se adreseze elevului de nivel mediu, să fie proiectate astfel încât să poată fi înţelese de către toţi elevii. Situaţia a fost cauzată de utilizarea unor proceduri privind evaluarea şi aprobarea manualelor şcolare, în care indicatorii ştiinţifici nu au fost corelaţi, iar criteriul preţului de achiziţie a fost hotărâtor.

Pentru a finaliza în anul 2020 procesul de reformă curriculară, în anul 2017 trebuie să avem, în paralel, programe noi şi manualele aferente la nivelul claselor a V-a şi a IX-a, în anul 2018 la nivelul claselor a VI-a şi a X-a, în anul 2019 la clasele a VII-a şi a XI-a şi în anul 2020 la clasele a VIII-a şi a XII-a. Deci, până la finele anului 2016, va trebui să avem finalizate noile programe şcolare pentru clasele a V-a, a VI-a, a VII-a, a VIII-a şi a IX-a, în aşa fel încât în luna septembrie 2017 să existe manualele pentru clasele a V-a şi a IX-a. Este extrem de important ca acest lucru să se întâmple şi să se întâmple aşa cum trebuie. Pentru a avea validate la finele anului cele cinci seturi de programe, trebuie să avem în primăvara acestui an elaborate şi validate planurile-cadru ce se află în dezbatere publică în prezent. Extrem de importantă este proporţia între volumul de ore alocat disciplinelor din trunchiul comun şi cel alocat curriculumului „la dispoziţia şcolii“, curriculum ce poate şi trebuie să contribuie la o mai bună adaptare a parcursului educaţional al elevilor. Ulterior, odată stabilite care sunt disciplinele şi numărul de ore alocat, vor trebui selectaţi specialiştii care să lucreze pentru fiecare disciplină.

Competenţe şi abilităţi slab corelate cu piaţa muncii
În momentul de faţă există a abordare profesionistă prin care este definit profilul absolventului de învăţământ primar, gimnazial şi liceal. Aceste profiluri de formare au la bază cele opt competențe cheie promovate la nivel european și susținute de Legea educației nr. 1/2011: competențe de comunicare în limba română și în limba maternă; competențe de comunicare în limbi străine; competențe de bază în matematică, științe și tehnologie; competențe digitale; competențe sociale și civice; competențe antreprenoriale; competențe de expresie culturală; competența de a învăța să înveți. Un studiu al revistei Forbes arată că, din perspectiva angajatorilor, în anul 2015, cele mai importante abilităţi sunt: abilitatea de a lucra în echipă, abilitatea de a lua decizii şi a rezolva probleme, abilitatea de comunicare verbală în interiorul şi exteriorul organizaţiei, abilitatea de a organiza, planifica şi prioritiza activităţi, abilitatea de a obţine, înţelege şi procesa informaţia, abilitatea de analiză cantitativă a datelor, cunoştinţe tehnice specifice fiecărui domeniu în parte, abilităţi informatice, abilitatea de a realiza rapoarte şi abilitatea de a convinge. Este de subliniat faptul că, din perspectiva angajatorilor, cunoștințele specifice domeniului se află abia pe locul 7 în ordinea priorităților, lucru deosebit de important, de care trebuie ținut seama în procesul de dezvoltare curriculară, dar mai cu seamă în cel de implementare a acestuia. Astfel, consider că accentul trebuie pus în mai mare măsură pe dezvoltarea competențelor non-cognitive, socio-emoționale, cum ar fi: capacitatea de rezolvare a problemelor, perseverența, motivarea, auto-controlul, lucrul în echipă, inițiativa, încrederea și spiritul etic. Studiile demonstrează că dezvoltarea acestor competențe conduce la succesul școlar, inclusiv la așa numitele discipline „hard“, din curriculum, care formează cunoștințele tehnice specifice domeniilor abordate.




Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite