Revista >> Decembrie 2015 - Ianuarie 2016 [Nr. 181] >> Cercetare & Invatamant superior

Educația, cartea nejucată a politicii românești

Alexandru Batali

28 Ianuarie 2016

Idealul social actual este cel al omului reușit în viață, indiferent de educație. În contextul în care studiile în domeniu relevă faptul că educația este cea mai sigură cale spre succes social, rectorul Universității de Vest din Timișoara (UVT), prof. univ. dr. Marilen Pirtea, consideră că este rolul politicii să definească un ideal corect și al educației să îl promoveze. Pe parcursul unui interviu deschis, rectorul UVT ne-a vorbit despre suferințele învățământului românesc, dar și despre valorile și principiile care ar trebui să-l anime și să-i ofere perspectiva unei evoluții pe termen lung.

Domnule rector, cum arată sistemul de educație românesc?
Nu prea încurajator. Există cercetări comparative internaționale efectuate de către Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică care ne dau o diagnoză destul de corectă. Conform acestora, în 2012, România a ocupat locul 45 la Matematică, din 65 de țări și economii studiate, sub media OECD. Și la Citire/Lectură, România a înregistrat un rezultat și mai slab: locul 50 din 65.

Totodată, România se află pe un prea puțin onorant loc 6 într-un clasament al țărilor cu cele mai slabe rezultate școlare ale elevilor și cu cei mai nefericiți elevi, potrivit unui studiu comparativ realizat de buzzfeed.com.

Gradul de fericire al elevilor este un indice care rezultă din gradul de acord sau dezacord cu afirmația „mă simt fericit la școală“. Studiul acesta mai arată că elevii români sunt cel mai puțin motivați dintre copiii care au luat parte la cercetare, la mare distanță de toți ceilalți. Acest lucru reflectă metodele prin care se face predarea în școli, precum și aplicabilitatea cunoștințelor dobândite de elevi.

Bine, dar avem atâția elevi cu rezultatele excepționale obținute la diferite olimpiade internaționale...
Aceste rezultate reflectă efortul, inteligența și șansa de a avea conglomerate de elevi și profesori motivați și performanți, dar nu reflectă rezultatele sistemice ale întregului nostru proces educațional.

Au existat numeroase reforme în educație în ultimii 20 de ani. Fiecare ministru a vrut să aibă o reforma care să-i poarte numele. Credeți că e nevoie să o luăm încă o dată de la început?
Cred că dezbaterea despre educație trebuie purtată mereu. Politica românească nu pune de fapt un accent adevărat pe educație. Este un domeniu în care aplicarea prevederilor legale legate de finanțare a fost amânată de mai multe ori, lucru care indică locul pe care îl are în prioritățile politice. De asemenea, se observă în discursul public modul în care alți indicatori (e.g. „kilometri de autostradă“) sunt menționați constant, dar problemele din educație sunt discutate într-o manieră generalizată, dramatizată (cazuri individuale sau locale) fără a exista ținte globale asumate de întreaga societate.

Eu susțin că educația a rămas de cele mai multe ori cartea nejucată de partidele politice din România pentru simplul fapt că aduce voturi mai puține decât ajutoarele sociale sau infrastructura, elemente care sunt pe înțelesul oricărei persoane cu drept de vot.

Din fericire, pentru viitorul României, se pare că o masă critică de oameni a reușit să se mobilizeze și să răstoarne modul clasic în care românii reacționau atunci când erau chemați la urne.

Într-o societate în care cetățenii încep să fie interesați de efectele pe termen lung ale investițiilor lor de încredere (votul acordat), planurile lipsite de sustenabilitate vor reprezenta doar vorbe în vânt, pe care electoratul le va sancționa cu siguranță.

Oportunitatea de a avea o strategie coerentă în a prioritiza educația (alături de alte sectoare strategice) reprezintă principalul avantaj competitiv pentru orice formațiune politică care se respectă și dorește ca elitele intelectuale să îi fie alături.

Dacă educația are această importanță și, mai mult decât atât, dacă educația poate determina progresul țării, de ce nu i s-a acordat mai multă atenție?
Sunt multe răspunsuri, unele evidente, altele mai subtile. Cert este că o schimbare a sistemului educațional este extrem de dificilă, durează mult, are rezultate nesigure și este costisitoare electoral. Sistemul educațional este inerțial. Chiar dacă atitudinile din școli și școala în sine s-au schimbat dramatic în ultimii 25 de ani, încă există nostalgii, abordări sau practici pre 89. Schimbarea educațională a plecat întotdeauna, politic vorbind, de sus în jos, de la decidenți la cei care se presupune că o implementează și a fost permanent sabotată. Instabilitatea politică a determinat o rezistență și mai mare. Niciun partid nu a încercat o schimbare pornind de la nevoile copiilor, familiilor și profesorilor. O astfel de abordare de jos în sus ar fi necesitat timp, un lux pe care partidele nu și l-au permis. Varianta pactelor educaționale a încercat să depășească acest obstacol și să creeze cadrul pentru un acord durabil, dar a eșuat. Durata în sine în care se văd rezultatele este un impediment major. Educația are cel mai larg corp de bugetari și afectează cel mai mare segment de populație. Orice reformă care nu este primită favorabil costă electoral și partidele au încercat să evite aceste costuri. Din acest motiv educația este o carte politică dificil de jucat.

Totuși, soluția o reprezintă educația. Educația o facem cu gândul la faptul că cei pe care îi educăm vor fi activi pe o piață a muncii pe care nu o putem anticipa, într-o lume pe care nu o putem anticipa, în contexte sociale și politice pe care nu le putem anticipa. Rolul nostru nu este de a educa persoane care știu să depășească crize cunoscute, ci crize necunoscute. Educarea abilităților de a domina situații de incertitudine este esențială. Dacă pe vremea comunistă educația se făcea pentru un ideal imobil, pentru o economie planificată, astăzi formăm oameni capabili să își decidă soarta în funcție de context. Dacă le oferim un ideal social dezirabil, dar nu și instrumentele necesare de a atinge acest ideal, ajungem la situații de anomie în care tinerii vor căuta mijloace proprii (licite sau ilicite, legale sau ilegale) de a atinge idealul social. Idealul social actual este al omului reușit în viață, indiferent de educație, ceea ce este fals, pentru că toate studiile arată că educația este cea mai sigură rută spre succes social. Este rolul politicii să definească un ideal corect și al educației să îl promoveze.

În acest context, care sunt la ora actuală problemele cele mai stringente ale educației?
O să încep cu o problemă sistemică. România suferă de pe urma gândirii pe termen scurt care domină în politica europeană, nu doar în cea autohtonă. De exemplu, se ignoră faptul că impactul calității educației pentru fiecare cetățean are un orizont de reverberație de 40-45 de ani. În acest interval de timp, calitatea educației inițiale are un impact uriaș asupra capacității fiecărui individ de a construi o carieră sau de a se afirma pe plan personal și profesional. Îngustarea bazei demografice pe fondul unei rate ridicate de abandon și a ratei de migrație negative indică un viitor sumbru pentru economia națională și chiar viabilitatea României ca stat.