Revista >> Ianuarie - Februarie 2022 [Nr. 241] >> Cercetare & Invatamant superior

Politica și Cercetarea

Dr. Lucian Pintilie, director stiintific INCDFM

10 Februarie 2022

Acesta este un text bazat pe date culese de pe internet, nu are niciun fel de conotaţii politice, nici de dreapta, nici de stânga, sunt doar nişte constatări privind felul în care politicul poate afecta, într-un mod nedorit, un domeniu de activitate, în cazul de faţă, Cercetarea.

Instabilitatea politică
Aceasta s-a concretizat prin schimbarea a nu mai puţin de 10 diriguitori ai cercetării (sub titulaturile de MCI, MEC, MCID), din 2017 până în prezent: Şerban Valeca, Lucian Puiu Georgescu, Nicolae Burnete, Nicolae Hurduc, Monica Anisie, Ciprian Teleman, Tánczos Barna, Florin Roman, Virgil Popescu, şi proaspăt-numitul Marcel Boloș. Trebuie făcută menţiunea că doi dintre ei au fost interimari (domnii Barna şi Popescu), iar unul şi-a dat demisia după o scurtă perioadă de timp de la numirea în post (domnul Roman). Această instabilitate a dus la întârzierea promulgării actelor normative necesare pentru derularea de competiţii pentru accesarea fondurilor naţionale şi structurale previzionate pentru cercetare în perioada 2021-2027. Iată că suntem în 2022 şi nu avem încă nici Strategia Naţională de Cercetare, Inovare şi Specializări Inteligente, nici Planul Naţional care ar trebui să prevadă instrumentele de finananțare, cu alocările financiare, calendarul de competiţii, reglementări privind elaborarea, contractarea şi monitorizarea propunerilor de proiecte, şi nici detalii despre POCIDIF (Programul Operaţional Creştere Inteligentă, Digitalizare şi Instrumente Financiare), adică pachete de informaţii pentru diferitele instrumente de finanţare, calendar de competiţii, etc. Sigur, nu este numai vina diriguitorilor de la cercetare, ci a întregului sistem politic, care a menţinut țara într-o criză politică aproape continuă, având în vedere că din 2017 până acum s-au schimbat nu mai puţin de 6 prim-ministri, cu guvernele aferente. În medie, un guvern a rezistat circa 10 luni. Această instabilitate continuă nu avea cum să nu lase urme şi în activitatea de cercetare, ceea ce se observă din graficul prezentat în figura 1.

Analizând graficul, se constată că, după o creştere constantă, din 2007 până în 2019, a urmat o scădere abruptă în ultimii doi ani. Sigur că şi criza sanitară se poate să fi avut un impact, prin faptul că multe activităţi experimentale nu au putut fi derulate în condiţii optime şi la timp, ceea ce a dus la o scădere a rezultatelor publicabile, dar scăderea este prea abruptă pentru a fi atribuită doar crizei COVID, mai ales că anul 2021 a fost destul de relaxat din punct de vedere al pandemiei. Aceasta scădere are loc în ciuda faptului că bugetul alocat cercetării, în termeni procentuali din PIB, dar şi în valoarea execuţiei bugetare, a rămas relativ constant în ultimii ani, cu o pondere totală în jur de 0.5 % din PIB (cheltuieli publice şi private pentru cercetare), şi de 0.14-0.16 % din PIB alocate autorităţii publice pentru cercetare sub diversele ei denumiri, MCI, MEC, sau MCID.
Faptul că nu avem încă cadrul legislativ pentru a iniţia apeluri de proiecte pentru noul ciclu de finanţare poate avea consecinţe grave asupra Cercetării în următorii ani, mai ales că în PNRR sumele alocate domeniului sunt minore şi dedicate numai câtorva tipuri de finanţări (se poate consulta PNRR-Componenta 9, https://mfe.gov.ro/pnrr/). Coroborat cu faptul că în 2022 se finalizează şi actualul Program Nucleu, rezultă că din 2023 finanţarea Cercetării va fi, tehnic vorbind, în aer, cu consecințe negative asupra tuturor organizaţiilor implicate în activităţi de Cercetare, fie că sunt Universităţi, INCD-uri, alte instituţii publice de cercetare, sau entităţi private care au ca obiect de activitate şi Cercetarea. Impactul va fi major asupra stabilităţii resursei umane, cât şi asupra menţinerii în funcţiune a infrastructurilor de cercetare operaţionalizate din fonduri naţionale sau structurale în ciclurile anterioare.

Credibilitatea internaţională
Cum ar putea politicul să influenţeze credibilitatea cercetării? Simplu, prin cazurile de plagiat în teze de doctorat şi masterat ale unor înalţi decidenţi politici, prim-miniştri, miniştri, magistraţi, etc. Ca editor la un jurnal decent, al unei instituţii prestigioase care publică jurnale ştiinţifice, când primeşti o lucare din România stai şi te întrebi dacă normele de etică au fost respectate sau nu, din moment ce, din 2012 până în prezent abundă cu cazuri de plagiat în rândul politicienilor şi al altor personaje influente în diverse sfere ale vieţii publice/politice. Şi atunci, ca să previi orice necaz, respingi lucrarea înainte de a o trimite la referenţi. Menţionez că publicarea articolelor ştiinţifice se face prin procedura de evaluare colegială (peer-reviw), adică manuscrisul este trimis spre revizie la specialişti independenţi, experţi în domeniul ştiinţific al manuscrisului submis pentru publicare. Dar, ca să ajungă la referenţi, manuscrisul trebuie să treacă de editori. De multe ori aceştia iau decizia de respingere fără a comenta asupra calităţii ştiinţifice şi tehnice, pur şi simplu nu o trimit la referenţi motivând diferite pretexte politicoase (că nu este pe specificul jurnalului, că primesc prea multe lucrări şi nu vor să încarce referenţii, că li se pare lor că nu este un rezultat outstanding, că nu se adresează unei audienţe largi, etc.). Este posibil ca unele lucrări să fie de slabă calitate, este posibil ca editorii să fie instruiţi să păstreze un anumit nivel al jurnalului în ceea ce privește factorul de impact (raportul între numărul de citări culese de articolele publicate în jurnal şi numărul de articole publicate în acel jurnal într-un an, şi se pare că articolele cu afiliere din România nu aduc prea multe citări, deci sunt eliminate pentru a nu strica factorul de impact), dar sigur este că, înainte de a lua decizia de a-l trimite la referenţi, se gândesc dacă manuscrisul original din România nu are cumva probleme de etică, având în vedere dezvăluirile despre doctorate plagiate ale unor persoane cu importante funcţii publice.
Probabil că sunt şi destule manuscrise de slabă calitate, dar creşterea numărului de manuscrise respinse de editorii de la jurnale publicate de edituri prestigioase, cum ar fi Springer-Nature, Elsevier, Wiley, ACS, APS, AIP şi altele este un semnal de neîncredere asupra calităţii şi onestităţii rezultatelor cercetării desfăşurate în România. Trebuie menţionat că pentru majoritatea jurnalelor publicate de edituri de prestigiu, cum sunt cele menţionate mai sus, nu se percepe taxa de publicare. Cum publicarea la edituri de prestigiu a devenit din ce în ce mai dificilă, o mare parte din cercetătorii din ţară s-a orientat către edituri care publică majoritar open-access. Acestea, de regulă, publică mai rapid şi au un sistem de evaluare colegială ceva mai „relaxat”, deci este cumva mai uşor de publicat (sunt totuşi afaceri private, trebuie să se auto-susțină). Şi editurile de prestigiu au început să introducă jurnale open-access, dar ele încearcă să menţină aceleaşi standarde de exigență în evaluarea colegială pentru toate jurnalele, indiferent că sunt open-access sau nu. Ca urmare, în ultimii ani a crescut spectaculos numărul articolelor publicate în jurnale open-access, după cum rezultă din cercetarea efectuată pe Web of Science, pentru perioada 2007-2021, doar pentru intrările catalogate drept „Articles”.

Ce se constată din cele două grafice? Dacă în 2007 ponderea publicaţiilor open-access era de puţin peste 20%, în 2021 a ajuns la peste 60 %. O creştere de 3 ori în 15 ani. În graficul următor este prezentat numărul de publicaţii în jurnale ale unor edituri cu largă recunoaştere internaţională, care publică majoritar fără taxe open-access, dar şi în jurnale ale unor edituri care publică majoritar open-access.

Analizând datele din figura 4 se pot observa următoarele:
– Numărul cumulat de articole publicate în jurnale ale unor edituri prestigioase, precum Elsevier, Springer-Nature, Wiley, Taylor&Francis, APS (American Physical Society), IOP (Institute of Physics), ACS (American Chemical Society), AIP (American Institute of Physics), or RSC (Royal Society of Chemistry), reprezintă cam 20-25 % din totalul de articole publicate într-un an.
– Numărul de articole publicate în jurnale la edituri percum Elsevier, Springer-Nature, Wiley sau Taylor& Francis a crescut constant din 2007 până în 2021, probabil şi din cauză că aceste edituri au lansat multe jurnale cu taxă open-access în ultimii ani, cum ar fi Scientific Reports, Nature Communications sau Materials&Design (primele două sunt multidisciplinare, ultimul este pentru ştiinţa materialelor).
– Numărul de articole publicate în jurnale ale unor edituri care încurajează majoritar publicarea open-access contra taxa a crescut constant, dar a reprezentat sub 5 % din numărul total de articole, până în 2021 când acest număr a explodat pur şi simplu, în special la jurnalele publicate de MDPI (publisher al jurnalelor științifice open access), care au ajuns să reprezinte, doar ele, peste 20 % din numărul total de articole publicate în 2021.
Se constată deci că ponderea articolelor publicate în jurnale ale unor edituri recunoscute internaţional reprezintă o fracţie destul de mică din numărul total de artcole publicate anual, şi că numărul de articole publicate în jurnale open-access a crescut constant, în special la MDPI. Cine are răbdare să analizeze în amănunt datele de pe Web of Science sau Scopus mai poate constata că majoritatea publicaţiilor sunt în volume de conferinţe (este drept că unele sunt indexate în bazele de date internaţionale sau sunt jurnale care dedică numere speciale pentru lucrări prezentate la conferinţe internaţionale) sau în jurnale sau volume de conferinţă editate în ţară.
P.S.: Interesant de citit articolul domnului Alin Fumurescu de pe Contributors: https://www.contributors.ro/romania-imputita-ca-un-pestesau-cum-rusinea-unui-plagiat-romanesc-te-prinde-si-n-sua/. Cred că are mare dreptate când spune că plaga plagiatului este atât de extinsă încât va fi foarte greu de eradicat, pentru că decizia este tocmai în mâinile celor care au propagat această practică. Articolul vine să confirme afirmaţia de mai sus, că plagiatul afectează în mod esenţial credibilitatea sistemului de cercetare românesc, afectând şi performanţele celor care îşi desfăşoară onest activitatea.

Nerespectarea legii, ruperea de realitate şi „grija” clamată faţă de resursa umană
A devenit un lait-motiv „grija” şi „importanța” pe care diverse guverne o acorda Educaţiei şi Cercetării, dar niciun guvern nu a respectat legea, care spune clar: 6 % din PIB pentru Educaţie şi 1 % din PIB pentru Cercetare. Cu toate acestea se visează să devenim producători de dispozitive microelectronice (procesoare şi alte dispozitive), de nanoroboți, inteligență artificială, etc. Nimeni nu neagă că aceste domenii, la care se adăugă cele legate de sănătate, sunt importante pentru a asigura o creştere sustenabilă şi competitivă a ţărilor din EU. Ar fi frumos să le putem revitaliza şi la noi în ţară, dar cu cine? După ce ani de zile nu s-a făcut nimic pentru a opri hemoagia de personal cu înaltă calificare (ingineri, specialişti IT, cercetători, medici, etc.). Se mai afirmă faptul că MCID va susţine în mod special cercetarea care livrează rezultate cu aplicabilitate economică concretă şi va sprijini preponderent acele instituţii de cercetare care introduc rezultate pe piaţă. Ce se va întâmpla cu acele instituţii care fac cercetare de bază şi nu au aşa multe rezultate gata să fie introduse rapid în piaţă? Tot acum se desfăşoară şi evaluarea sistemului de cercetare prin mecansimul Policy Support Facility (PSF) care, probabil, va recomanda „restructurarea/reforma” sistemului de cercetare. Cu alte cuvinte, mesajul transmis către cercetători este de instabilitate şi nesiguranţă a viitorului apropiat şi mediu. Nimeni nu ştie dacă va fi „reorganizat” sau nu, dacă instituţia la care lucrează va fi finanţată sau nu.
Cei tineri încep din nou să plece, nu pot sta în nesiguranţă la nesfârşit, au nevoie de stabilitate şi predictibiltate pentru ei şi pentru familiile lor. Ca să nu spunem că majoritatea cercetătorilor au salarii mici, fiind puţini care derulează proiecte şi îşi pot permite salarii ceva mai mari în baza HG 8/2018. Numărul de cercetători în ţară este şi aşa mic (cel mai mic număr de cercetători la mia de locuitori dintre ţările EU, sub 1 la mie, vezi https://knoema.com/atlas/România/Number-of-researchers-in-RandD). În total probabil că mai sunt sub 15.000 de cercetători în ţară, în timp ce în străinătate se estimează că ar fi cel puţin încă 15.000 de cercetători care lucrează în entităţi publice sau private, vezi https://www.romania-insider.com/index.php/romanian-doctors-abroad, asta fără cei care lucrează în entităţi de învăţământ superior şi au şi cariera didactică. Ca să menţinem în ţara cercetătorii, în special pe cei care sunt sub 35-40 de ani, ar trebui să li se ofere oportunităţi de lucru, stabilitate şi predictibilitate financiară, şi perspectiva unei cariere de succes în cercetare. Este treaba guvernanţilor să găsească soluţii pentru a menţine cercetătorii în ţară. A-i lăsa să plece din ţară pe cei deja instruiţi, în speranţa că vor veni specialişti din străinătate să le ia locul, este o himeră. Ce oferă România unui specialist care are deja o poziţie câştigată la o instituţie din străinătate? Un grant pe câţiva ani, urmat de ce? Care sunt perspectivele după ce termină banii din grant? O cercetare puternică înseamnă în primul rând entităţi de cercetare puternice, care să atragă specialişti din străinătate prin infrastructura şi mediul de lucru stimulant pe care îl pun la dispoziţie. Ce să facă un mare specialsit din afară dacă vine la o instituţie care, în curând, nu îşi va mai putea achita facturile la utilităţi? Aşteptam răspunsuri şi abordări serioase pentru a îmbunătăţi sistemul de cercetare şi a-l face performant.
Revenind la dilema Ce este mai important să finanţăm, cercetarea fundamentală care produce cunoaştere nouă sau dezvoltarea tehnologică care produce bunuri şi servicii valorificate în piaţă?, cred că nişte răspunsuri se pot găsi în articolele publicate în https://www.nature.com/articles/d41586-021-01076-x şi https://www.science.org/content/article/u-s-science-no-longer-leads-world-here-s-how-top-advisers-say-nation-should-respond. Ambele sunt importante, dar din experienţa unor ţări mai avansate decât noi se poate deduce că aplicațiile şi dezvoltările tehnologice cu efect economic concret nu sunt posibile fără cercetarea fundamentală şi fără acumularea unui bagaj suficient de cunoştinţe care să permită pasul către produse şi servicii valorificabile în piaţă. Sigur că am putea proiecta diferite dispozitive microelectronice, putem dezvolta pachete de programe pentru inteligenţa artificială, putem lua diferite componente şi să le asamblăm într-un robot, sau putem achiziţiona echipamente pentru a asambla o reţea de comunicaţii cuantice, dar asta nu ne face producători de tehnologie. Mai important ar fi să învăţăm cum se face ceva decât să învăţăm să utilizăm ceva făcut de alţii, ori asta presupune cunoaşterea unor fenomene şi principii de bază ale naturii, nu simpla conectare a două cutii să vezi dacă comunică sau nu între ele, fără să îţi pese ce este în cutii şi cum este făcut. Toţi avem telefoane mobile şi tablete, dar puţini ştiu cum sunt făcute şi cum funcţionează milioanele de componente electronice care le alcătuiesc. Este posibil ca această cunoaştere să nu fie importantă pentru majoritatea utilizatorilor, dar fără ea, toată industria ITC de azi nu ar fi fost posibilă. Dar cunoaştere nouă nu se poate crea fără o resursă umană de calitate, resursă care nu se formează peste noapte prin decizie de guvern, ci în ani şi ani de muncă onestă în cercetare.n