Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

România din afara granițelor

12 Aprilie 2023



În cadrul programului de burse Spiru Haret sprijinit de UEFISCDI, Colegiul Noua Europă a organizat recent conferința România din afara granițelor, susținută de Elena Stancu (jurnalistă) și Cosmin Bumbuț (fotograf), fondatorii proiectului Teleleu (www.teleleu.eu). Călătorind din 2019 cu o autorulotă prin Europa, intervievând și fotografiind, ei documentează viața unui „personaj” invizibil, absent, poate insuficient înțeles sau explorat: diaspora română.



Mi-am imaginat Europa ca pe un imens diafilm, pe care s-au imprimat câmpuri de căpșune, livezi de meri, carmangerii, medici și ingineri „care nu se alintă”, „badante” cu mâinile trudite sau copii ai românilor deja împrieteniți cu lumile noi, fără doruri și nostalgii, diafilm pe care Elena și Cosmin îl strâng și-l desfășoară periodic din caravana lor, ca și când ar merge înapoi pe firul Timpului. În fotografiile fruste, din ferme, șantiere, școli sau de acasă, viața curge neprelucrată, iar pe chipuri se citește mai multă relaxare, speranță, sens. Ei alcătuiesc comunitățile de români din Italia, Spania, Germania, Anglia, Danemarca ș.a. – o estimare relativă arată că aproape 5,7 milioane de români (studiu MAE, 2021) trăiesc în diaspora – și acele insule în care identitatea a devenit un ghem de emoții, întrebări și un concept deschis. „Înainte de a începe seria de reportaje Plecat, am documentat câțiva ani grupuri sociale defavorizate: sărăcie extremă, violență domestică, viața în penitenciare. În Centrul Educativ Buziaș, de exemplu, mulți dintre tinerii pe care i-am intervievat aveau părinții plecați în afară”, povestește Cosmin. Astfel au realizat că lipseau oameni-cheie din poveștile celor pe care îi fotografiau și au decis să înceapă munca de documentare în afara granițelor României.

Prima țară în care au oprit autorulota a fost Spania, unde au rămas 8 luni. În provincia estică cu deschidere la Marea Mediterană, Castellón, locuiesc aproape 40.000 de români, iar regiunii i se mai spune și „Mica Românie”. Capitala provinciei, Castellón de la Plana, cu o splendidă catedrală gotică în centru, alături de orășelele limitrofe ce alcătuiesc zona metropolitană, a primit un val uriaș de imigranți la începutul anilor 2000. Spania cunoștea atunci o puternică creștere economică. Se găsea ușor de lucru în construcții, agricultură, menaj sau servicii, iar românii „s-au adus unul pe celălalt”, spune Elena. În Spania, au observat că, de foarte multe ori, românii din comunitățile nou formate peste hotare proveneau din regiuni geografice specifice ale țării, strângându-se ca printr-un proces nevăzut de translație. De exemplu, majoritatea celor din Castellón erau din județul Dâmbovița, iar în zona Roquetas de Mar erau mai ales din Bistrița. „De obicei, au o rețea de sprijin. Își cheamă vecinii, verișorii și se strâng cu toții. Ar fi interesant de făcut studii prin care să se suprapună o hartă a românilor din diaspora peste o hartă a României. Dar e nevoie de foarte multe resurse”, adaugă Elena.

Datorită afinităților culturale și de limbă, viețile imigranților s-au împletit ușor cu cea a orașului, iar comunitatea s-a dezvoltat organic. Românii s-au implicat în politică, câștigând posturi de consilieri locali, au înființat o biserică – întâi la parterul unui bloc, apoi preotul paroh a închiriat o biserică nefolosită de la Biserica catolică spaniolă –, s-au angajat ca medici, psihologi, și-au deschis mici afaceri. Una dintre poveștile documentate de Cosmin și Elena a fost carmangeria Caraiman, deschisă de o tânără familie din județul Arad. Ascultându-le istoria și petrecând timp cu ei, au văzut cum, între generații, au început să se facă simțite diferențele culturale, de educație sau idei. Când s-au mutat în Spania, copiii aveau 3 și 5 ani și, cum era firesc, au fost înscriși la școală acolo. Spaniola a devenit prima lor limbă și cea pe care o vorbesc cel mai bine. Româna se poate studia în unele școli publice (foarte puține); în unele parohii, se mai fac cursuri de limbă, însă nu într-un mod sistematic, bine organizat. Prin urmare, copiii născuți și crescuți în străinătate nu se pot apropia profund de istoria, geografia sau literatura țării părinților lor, țară pe care o cunosc atât de puțin, o Românie pe care, în cel mai fericit caz, o vizitează de două-trei ori pe an.



În timp, obsedante comparații între aici și acolo, între ieri și azi, între România și Europa, cresc în viețile celor care au emigrat. Tatăl din familia care deține carmangeria nu înțelegea de ce fiica lor, acum studentă la Istoria Artei în Valencia, nu accepta să primească flori de 1 sau 8 Martie. „Ea creștea într-o societate unde învățase că un bărbat care vrea să îi arate respectul iese cu ea la proteste pentru drepturile femeilor sau împotriva violenței, nu îi aduce flori și bomboane”, povestește Elena. Tânăra generație, mai ales studenții care se bucură de dinamica și deschiderea spațiului universitar, și-a însușit conduite și valori – o anumită conștiință și implicare civică, de exemplu – care ar putea părea extravagante bunicilor dintr-un sat patriarhal din România.

Cei care au plecat nu sunt toți „căpșunari”, așa cum frecvent îi numește mass-media, iar prin seria Plecat echipa Teleleu își propune să șteargă clișeele și să prezinte diaspora cu toate nuanțele ei. Unii au emigrat presați de probleme financiare și s-au angajat în variate sectoare, de la ferme și șantiere până la spitale și mari companii, alții s-au dus la studii sau pentru schimburi de experiență, și au ales să rămână în lumea unde au găsit stabilitate, încredere, meritocrație. Pentru fiecare, a existat un „mai bine” greu de explicat într-o singură propoziție, dar și aventura cunoașterii alterității, a cărei poartă s-a deschis odată cu cea a Uniunii Europene.

Naționalism sau identitate etnică?
Ambele sunt fețe ale acestei lumi complicate și complexe, în care sentimentul abandonului duce la frustrare, neputință, revoltă, disperare și, în cele din urmă, radicalizare. Dar etichetele n-ar trebui atribuite generalizant diasporei. Totuși, un tricolor sau un costum popular în casa unui român din Spania sunt mai mult mărci ale identității etnice, semne prin care spațiul împrumută din spiritul unui imaginar acasă, memoria vie care lucrează involuntar în fiecare dintre noi. Merită să amintim aici și de forța aproape alchimică pe care o au atât gastronomia, cât și muzica. La un picnic cu mici și sarmale de Sfânta Marie, organizat de români cu prietenii spanioli, s-a vorbit, măcar pentru scurtul moment festiv, limbajul comun al prosperității și al bunei conviețuiri. De fapt, transferul dintre ei și noi face parte din cotidian, iar pe românii plecați Elena și Cosmin îi caracterizează ca fiind flexibili, cu o mare putere de adaptabilitate și supraviețuire.
Ii românești, fote colorate și baticuri înflorate se strâng duminica în biserica din Castellón, unde rugăciunea Tatăl nostru se spune atât în română, cât și în spaniolă. Ii împodobite poartă și o tânără cosmopolită din Barcelona, care trebuie să își etaleze costumul popular ori de câte ori în compania multiculturală unde lucrează se organizează Ziua diversității. Granița dintre identitate etnică și naționalism este foarte subțire și, cu cât ești mai puțin integrat, cu atât te vei simți mai exclus și va apărea riscul de a te alătura unor mișcări politice de extremă dreapta. Printre muncitorii sezonieri din ferme, cei doi au cunoscut votanți în care s-ar putea cristaliza anumite atitudini radicale. „Motivul pentru care ei devin eurosceptici lucrând într-o țară europeană este că, spre deosebite de tânăra din corporație care a ales să vină în Spania, ei simt că au fost forțați să facă asta, neavând alternative în satele de proveniență. Pentru ei a fost soluția pe care au găsit-o ca să iasă din sărăcie. (...) E foarte ușor să îi prinzi pe niște oameni vulnerabili din punct de vedere emoțional, care locuiesc într-o țară departe de copiii lor, cu un mesaj care atinge tema identității etnice”, povestește Elena. Sentimentul permanent de neapartenență se adâncește și mai mult acolo unde românii locuiesc în fermele unde lucrează, departe de oraș. Nu fac eforturi să învețe limba fiindcă nu își doresc să se mute definitiv în străinătate, lucrează în funcție de sezoanele din agricultură, câteva luni pe an și, în general, modelul acesta de habitat „la locul de muncă” duce treptat la excludere și respingere.

Istorii și traume ale diasporei
Proiectul Plecat nu are doar importanță jurnalistică. Demersul este atât de amplu și meticulos – observația directă, interviurile coroborate cu rapoarte și analize ale autorităților locale, imensul volum de mărturii fotografice, acoperirea vastă a tuturor marilor comunități de români care s-au format în Europa după `90 – încât putem considera că pe Teleleu.eu se scrie în continuu istoria recentă a diasporei, parte din Istoria mare a României. Ca într-un gigantic „cloud” antropologic în care se strânge viața. Unele povești sunt tulburătoare. O mamă singură a plecat în 2003 în Spania ca să lucreze la cules căpșune, lăsându-și băiețelul de 3 ani în grija părinților. Cu banii pe care i-a strâns în ani de muncă, a reușit să ridice în satul natal două case, pentru ea și fiul ei. Doar că băiatul ei a murit. „Practic, sacrificiul ei, faptul că a lipsit toată viața de lângă copilul ei nu mai avea niciun sens”, spune Elena. Alți români relatează despre cum au căutat soluții imediat după anii `90, făcând comerț cu marfă (rulmenți, țigări, covoare) adusă din Bulgaria, Turcia, Ucraina. Sau despre cozile la care așteptau pentru interviu, ca să plece la muncă în Spania, la începutul anilor 2000, fără a ști prea multe despre drepturi, condiții, protecție socială etc. „Nuștiam că femeile erau trimise la control ginecologic pentru a se verifica dacă sunt sau nu însărcinate, control care se făcea în grabă și într-un mod extrem de umilitor. Aceste traume sunt despre noi, cu ele trăim, le perpetuăm. E important să vorbim despre ele”, concluzionează Elena.
La editura Humanitas, puteți găsi cartea Acasă, pe drum. 4 ani teleleu (2017), în care Elena Stancu și Cosmin Bumbuț povestesc despre comunitățile pe care le-au descoperit și despre cum i-a schimbat pe ei această experiență. „Pe de o parte, ne-a făcut să înțelegem mai bine lumea și istoria noastră, pe de altă parte, ne-a îndepărtat mult de familiile noastre. Ca să putem documenta diaspora a trebuit să trăim același dor pe care l-a trăit diaspora”, spune Elena. În curând, la aceeași editură, va apărea următoarea lor carte, Plecat. Reportajele lor arată, dintr-o perspectivă foto-jurnalistică aspecte din viața comunităților de români din diaspora europeană, aspecte de care sunt interesați, cu instrumentele cercetării academice, și bursierii și colaboratorii NEC din programul Spiru Haret, sprijinit de UEFISCDI.
Precum Agnès Varda și JR în filmul Visages villages/ Chipuri, locuri (2017), carecălătoresc prin Franța rurală cu o camionetă transformată în studio foto și transformă portretele pe care le fac în imense fotografii murale, hoinarii Teleleu caută autenticul, viul, firescul. O reverență în fața umanității și a celuilalt.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite