Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Unboxing Muzeul Abandonului. Urgențe memoriale. Arhive digitale

01 August 2023



Muzeul Abandonului este un proiect ramificat de recuperare, înțelegere și vindecare a unei traume istorice colective – fenomenul copiilor instituționalizați din România comunistă și efectele Decretului 770 după 1989 –, prin care putem spune că se deschide un abis și se activează generic Memoria trans-generațională. Este, întâi de toate, un spațiu al dialogului și al compasiunii, unde se renunță la măștile instituționale, iar vulnerabilitatea nu mai este o vină sau un stigmat. Deși, pentru moment, în format exclusiv digital, Muzeul a prins contur și rădăcini adânci în materialul sufletesc al comunității și a devenit „la fel de real” ca viața însăși. Conferința „Unboxing Muzeul Abandonului. Urgențe memoriale. Arhive digitale”, care a inclus prezentări, discuții și vizite în Muzeul Abandonului, prin folosirea ochelarilor VR (Virtual Reality), a avut loc, pe 19 mai 2023, la Colegiul Noua Europă (NEC) – Institut de Studii Avansate din București.



Scufundat în nori de puncte digitale, pe un fundal sonor de oțel, urmărești printre copaci fantomatici firul roșu al traseului care duce spre Muzeu. Te însoțește vocea lui Otto Sestak, director de programe la ONG-ul Hope and Homes for Children România, care recompune cinematografic, din amintiri senzoriale, spațiul unde „nu găseai niciun fel de comportament al copilăriei”. Liniștea mormântală, spartă de croncănitul ciorilor „parcă vestitoare de rău”, mirosul greu și fețele neclare din spatele gratiilor s-au întipărit adânc în mintea naratorului. Este vorba despre Căminul Spital pentru Minori Deficienți Irecuperabili din Sighetu Marmației, județul Maramureș, care a funcționat între anii 1973 și 2003, și care a avut ca scop ocrotirea minorilor diagnosticați cu boli cronice incurabile psihice și fizice. În realitate însă, din cauza unui sistem nepregătit și a resurselor precare, copiii ajungeau să trăiască la limita supraviețuirii, într-o stare vecină cu sălbăticia. De precizat și faptul că, după Decretul 770 din 1966 de interzicere a avortului, când rata abandonului a crescut considerabil în România, astfel de cămine au preluat și copii orfani, atrăgând într-un sistem infirm noi cazuri familiale complexe, dificil de gestionat.

„Nu cred că acuzarea unor oameni ar vindeca pe cineva”, spune Simona Tache, psiholog consultant în echipa Muzeului într-un interviu pe canalul YouTube al proiectului. De multe ori, personalul din aceste cămine a fost o altă victimă a sistemului. Să ne imaginăm cum ar putea o infirmieră să supravegheze, într-o tură, aproape 60 de copii, mulți dintre ei țipând sau lovindu-se. De ce așa?, deschidem lista de întrebări. „În România, sănătatea psihică este privită ca ceva neimportant și problemele pentru care oamenii ar trebui să meargă la psiholog sau la psihiatru sunt disprețuite. Ne lovim de o sărăcie care nu se mai termină, de rupturi între păturile sociale, de un sistem educațional care continuă să sufere la atâția ani de la Revoluție. Nu, nu sunt românii niște monștri, nu au în genă impulsul de a-și abandona copiii. Sunt doar nesprijiniți să înțeleagă niște lucruri, și poate disperați și vulnerabili în foarte multe feluri”, spune Simona Tache.
Prin scanare 3D, clădirea fostului Cămin-Spital de la Sighet, așa cum a fost descoperită de echipa de tineri cercetători în 2021, este acum încapsulată într-o machetă digitală și găzduiește Muzeul Abandonului, accesibil la adresa www.muzeulabandonului.ro. Nu este doar o plimbare pe culoarele unei clădiri abandonate, în continuă stare de degradare, ci o experiență complexă prin care se întoarce oglinda spre trecutul recent, spre sufletele care au fost zdrobite de sentința unor crunte afecțiuni și de drama instituționalizării. „Este un spațiu de expunere și investigare a acestor istorii care n-au fost niciodată spuse. Avem multe campanii de comunicare participative fiindcă ne-am dorit ca oamenii să se citească pe ei. Am creat acest liant între comunitatea nevăzută a celor abandonați, care atinge ușor jumătate de milion de copii (acum adulți) și public. Avem nevoie, în primul rând, de o mediere emoțională”, explică Oana Drăgulinescu, fondatoarea Muzeului Abandonului.

Muzeul poate fi explorat aleatoriu, pe orizontală și pe verticală, iar vizitatorul este liber să-i acceseze poveștile atât cât poate suporta din punct de vedere emoțional. Cele două expoziții deschise în prezent, Sighet. Cămin Spital și Mărturii 21, vorbesc despre banalitatea răului (Hannah Arendt), după cum au concluzionat cercetătorii implicați în proiect, și poate pentru prima dată în mod public, matur și conștient deschid poarta spre cunoașterea și înțelegerea fenomenului abandonului. Pe lângă exponatele digitale 3D, replici după originalele găsite în Cămin (jucării sau hăinuțe ale copiilor, de exemplu), care funcționează ca ancore fragmentare în timp, experiența muzeală devine profundă în contact cu mărturiile tulburătoare ale celor care au cunoscut locul: supraviețuitori ai etichetei irecuperabil, asistenți sociali, angajați ai organizațiilor care au lucrat pentru schimbarea legilor protecției copilului și închiderea acestor cămine, cercetători. Astfel, Muzeul se apropie de definiția pe care International Council of Museums (ICOM) a respins-o în 2019 ca fiind nerealistă, „prea” vizionară, spune Simina Bădică, alumna NEC, co-fondatoarea Muzeului Abandonului și curator la Casa Istoriei Europene din Bruxelles. Pe scurt, muzeografii propuneau atunci o caracterizare a muzeului ca spațiu democratic și polifonic, unde să se stabilească un dialog critic între trecut și viitor și care să păstreze artefacte pentru generațiile viitoare, cu acces liber și neîngrădit. Totodată, în muzee, s-ar lucra transparent și participativ la cercetare, conservare și interpretare – la înțelegerea lumii –, cu scopul de a contribui la justiția socială, demnitatea umană și binele comun. „Eu revin des la această definiție fiindcă este ceva la care merită să aspiri. Este o viziune în care noi ne regăsim. Cu siguranță spațiul polifonic și dialogul critic ne definește”, mai spune Simina Bădică.



Discursul curatorial a fost alcătuit astfel încât vizitatorul să nu ajungă împietrit și fără glas, așa cum, probabil, arăta societatea românească după 1989, când au început să se difuzeze primele reportaje din orfelinate. Un documentar realizat de televiziunea americană ABC la Sighet, care a deschis și calea adopțiilor în străinătate, s-a intitulat Shame of a Nation (Rușinea unei națiuni). „Acele imagini au fost îngropate într-un zid de liniște, fiindcă era ceva mult prea greu, mult prea grav și mult prea de neînțeles cu care nu știam ce să facem. Și au intrat în categoria lucrurilor pe care le știm și nu le știm în același timp”, spune Simina Bădică. În Muzeul Abandonului nu există imagini în situații degradante, fiindcă unele aproape că ar bloca cogniția; în plus, copiii care au fost maltratați nu trebuie să rămână abuzați și prin imagini expuse public. Tipul de expunere muzeală te ajută să nu te simți captiv, să dozezi cât de mult vrei să intri: să circuli pe culoare sau să analizezi în detaliu. „Este vorba despre un fel de antifonare a durerii”, adaugă Oana Drăgulinescu.

Paradoxal, căminele-spital pe care echipa Muzeului Abandonului intenționează să le strângă pe o hartă a abandonului în următorii ani erau extrem de izolate în comunitățile unde funcționau. O asistentă socială din Sighet, care a început să lucreze alături de Hope and Homes for Children pentru recuperarea copiilor din cămin și/ sau mutarea lor în familii de adopție, mărturisește că se știau foarte puține lucruri despre ei în oraș. Ne întrebăm de ce societatea nu a reacționat sau dacă s-ar fi putut face mai mult? „Acolo a intervenit ceva ce se cheamă difuzia responsabilității: când sunt atât de mulți oameni care pot interveni, așteptăm cumva să se ducă alții. Când sunt atât de mulți oameni care au decis lucrurile, din nou nu e treaba noastră. Așa se explică multe orori din istoria omenirii. Dacă cineva a ordonat o tortură și eu o execut, o fac fiindcă ajung să cred realmente că altcineva este responsabil. Asta nu se întâmplă fiindcă sunt un monstru, ci fiindcă este tot foarte multă vulnerabilitate în spate”, spune psihologul Simona Tache.

Pe lângă expoziții și campanii de comunicare, echipa Muzeului Abandonului pregătește instrumente prin care publicul larg să conștientizeze fenomenul, consecințele dureroase și rănile profunde care intervin în corpul social. O hartă, un dicționar de termeni, un istoric, o bibliotecă, o arhivă (fotografii, documente, mărturii, obiecte) care este în construcție și care va putea fi consultată de cercetători la cerere. De când a fost lansat site-ul Muzeului, peste 14.000 de persoane l-au accesat într-un an și jumătate. De asemenea, foarte mulți au trimis donații și mărturii, semn că există o nevoie reală de înțelegere și vindecare. „E important ca rănile să fie recunoscute. Când treci prin așa ceva și vocea critică a societății îți spune că tu nu ești îndreptățit să suferi pentru că nu ai fost abandonat, e și mai dureros, și mai derutant, și mai greu de dus”, crede Simona Tache.

Intrând în Muzeul Abandonului, care prin formatul lui va rămâne mereu deschis, exploratoriu, itinerant și în schimbare, gândul m-a dus pentru o clipă la lucrările absurde ale lui René Magritte, din seria L’empire des lumières, în care pictorul se joacă cu imaginea paradoxală a peisajului nocturn sub un cer însorit. În timpul conferinței, s-au menționat și cuvinte ca speranță, aripi, zbor... Poate că reflecțiile estetice sunt neadecvate în contextul dat, însă cu toții sperăm la un tip de catharsis societal care poate începe cu primul click pe www.muzeulabandonului.ro.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite