Cercetători - universitari: echivalare cu dus-întors
Cercetătorii angajați în institute de cercetare-dezvoltare sunt aduși la același nivel de salarizare cu cadrele universitare. Funcțiile de cercetare se echivalează sub aspect salarial cu funcțiile didactice din învățământul superior. Este, probabil, prevederea de cel mai mare impact și de cel mai larg interes dintr-o nouă lege „privind statutul personalului de cercetare, dezvoltare şi inovare”. Se înlătură astfel o inechitate, luată ca fatalitate în toată regula, fiind mai veche decât reglementările abrogate, Legea nr. 319/2003 privind statutul personalului de cercetare-dezvoltare și Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare.
Noua lege prevede, între altele, „evaluarea periodică a activității cercetătorilor, pe baza unor principia meritocratice, echivalarea funcțiilor didactice universitare cu funcțiile și gradele profesionale ale cercetătorilor în concordanță cu Legea 199/2023, urmărindu-se inclusiv aducerea salariilor cercetătorilor la nivelul salariilor cadrelor didactice universitare prin noua lege cadru a salarizării”.
Pe scurt spus, muncă de cercetare fac și cadrele didactice universitare, și cercetătorii, însă, dacă universitarii au drepturile salariale clar determinate și asigurate prin bugetul de stat, cercetătorii au salariile dependente de o diversitate de venituri și condiționări prin programe și contracte. Pe larg spus, devine discutabilă noua reglementare, în sensul că aplicarea se arată îndoielnică în condițiile economiei și, cu precădere, ale sistemului de cercetare-inovare de la noi.
Simpla aliniere legislativă nu rezolvă decât parțial, teoretic, problema veniturilor salariale din cercetare. Sistemul de finanțare și sursa banilor, inclusiv pentru salarii, diferă între învățământul superior și cercetare. Învățământul în ansamblu beneficiază de finanțare de bază, de la bugetul de stat, distinct pentru salarii. Institutele de cercetare nu au alocare de fonduri prin legea bugetului de stat. Finanţarea lor „de bază” se face prin Programul Nucleu. Mecanismele de alocare a celor două finanțări de bază diferă. Alocarea în mediul universitar este făcută prin lege, adică este fixă, generalizată (eventuale întârzieri, neajusuri de moment etc. se recuperează, „cu legea-n mână”, adică drept argument și instrument). Alocarea în cercetare este făcută prin competiție. Pe deasupra, Programul Nucleu, cel care asigură finanţarea de bază a institutelor de cercetare, este supus diminuării (chiar multiannual fiind) și, de altfel, prin conceperea lui, nu asigură acoperirea încadrărilor de personal în domeniu, ba mai provoacă și dereglări temporale. Or, din acest punct de vedere, alinierea salarială presupune asigurarea unei surse și a unui mecanism de finanțare unice, bugetul de stat, care să permită plata salariilor la valoarea stabilită conform echivalării pe baza noii legi, plată care să fie făcută (și în cercetare) sigur, la timp, în mod regulat pentru toate lunile anului.
Deocamdată, perspectiva de încadrare a institutelor de cercetare este instabilă, în condițiile unei preconizate reevaluări a performanțelor instituționale și, inevitabil, a viabilității unora dintre institute.
Pe de altă parte, învățământul universitar cuprinde o serie de aspecte specifice de încadrare salarială a funcțiilor didactice, care, în condițiile unei alinieri, ar trebui să fie transpuse în domeniul cercetării. Pentru fiecare funcție didactică, salariile sunt încadrate între un nivel minim și un nivel maxim. Funcția de profesor universitar beneficiază de un salariu considerabil mai mare decât funcția situată imediat mai jos ca încadrare, cea de conferențiar universitar. Astfel, apare ca necesară crearea condițiilor bugetare pentru un asemenea salt salarial și la nivelul personalului din institutele de cerecetare. În diverse situații, încadrarea pe post în învățământul universitar, asigurarea normei didactice, plata și alte asemenea aspecte specifice, dincolo de reglementări și fără încălcarea limitelor legale și a celor bugetare, pot fi reglate din punct de vedere funcționăresc pentru încadrare în anumite circumstanțe financiare. Va exista o transpunere în acest sens și la nivelul institutelor de cercetare?
În contextul reașezării salariale la nivel de egalitate între învățământ superior și cercetare, odată cu echivalarea retribuirii funcțiilor, este de luat în seamă și realitatea potrivit căreia nu orice profesor universitar este și cercetător, dincolo de faptul că muncă de cercetare i se cere și, de altfel, mulți profesori o și desfășoară. Însuși rolul principal al universității este didactic, acela de a transmite, în primul rând, învățare. Universitatea face, mai ales, cercetare teoretică. Institutului îi revine sarcina cercetării aplicate, pentru transfer în economie.
Echivalență administrativă între funcţiile din cercetare și funcţiile didactice univesitare există și în prezent. Noua reglementare aduce echivalarea salarială, ca parte a unui nou statut al personalului din cercetare-inovare-dezvoltare. Viziunea este optimistă. Ministrul cercetării, inovării și digitalizării, Bogdan-Gruia Ivan, consideră că astfel „se echivalează veniturile cercetătorilor din România cu cele ale cadrelor didactice universitare, tocmai pentru a fi atractiv și din punct de vedere financiar”, cu speranța că în acest fel va fi creat „un cadru competitiv, prin care acei cercetători foarte buni plecați în afara țării să aibă motivația de a se întoarce în România, dar, mai ales, cei care sunt acum pe băncile școlii să știe că pot să aibă predictibilitate, pot să aibă o carieră și să aibă un prestigiu aici, acasă”. Este un enunț generos, însă, dincolo de el, este de așteptat îndeplinirea cerinței unei finanțări reale a domeniului cercetării, exact în spiritul predictibilității invocate.
Parerea ta conteaza:
(0/5, 0 voturi)