Revista >> Mai 2024 [Nr. 264] >> Cercetare & Invatamant superior

Mizele și provocările din culisele economiei verzi

Daniel Butnariu

15 Mai 2024

Mai întâi, reperele de profesionalism și credibilitate: membru corespondent al Academiei Române din 2021, profesorul universitar Mihai Ducea este doctor în geologie (titlu dobândit în 1998 la California Institute of Technology) și unul dintre cei mai citați de oameni de știință din lume din domeniul geoștiințelor. Predă în prezent la Universitatea din București (unde este cercetător asociat din 2011) și la University of Arizona. De asemenea, este editor-șef al „Geological Society of America Bulletin“, una dintre cele mai prestigioase reviste de geoștiințe. A condus proiecte geologice în marile zone muntoase ale planetei ca Anzii, Carpații, Himalaya și Tibetși a fost director pentru numeroase proiecte de cercetare fundamentală de tectonică globală, petrologie magmatică și geochimie izotopică, cele mai multe fiind susținute de unitatea de finanțare publică din Statele Unite ale Americii, National Science Foundation. Deși extrem de succintă, această cartografiere a activității academice și de cercetare a prof. univ. Mihai Ducea reprezintă baza de pornire pentru a înțelege amplitudinea și implicațiile ideilor abordate de specialistul român în cadrul prezentării „Tranziția anevoioasă către o economie verde”, integrată în seria „Conexiuni”, conferințele organizate de Academia Română începând din 2021.

Aspectele provocatoare ale prezentării nu sunt legate neapărat de datele științifice – provenite din surse credibile și întrutotul coerente cu tema aleasă –, ci se raportează mai degrabă la modul în care percepem realitatea și la impactul deciziilor noastre la nivel global: concept generos și repetat cu insistență în spațiul public, „economia verde” nu înseamnă doar investiții tot mai mari în surse regenerabile de energie (solară, eoliană, hidrogen verde și altele) sau atracția pentru mobilitatea electrică ca soluție de reducere a emisiilor de carbon, ci și asigurarea unor materii prime din exploatarea unor zăcăminte tot mai greu de găsit, mai scump de prelucrat, cu efecte tot mai importante asupra comunităților și mediului. Dacă semnalul de alarmă tras de prof. univ. Mihai Ducea se concentrează aparent pe dificultățile întâmpinate de industriile extractive în asigurarea necesarului de materii prime pentru angrenajele economiei verzi, în realitate problemele din domeniu ne privesc pe noi toți și ar trebui să ne facă să privim cu responsabilitate viitorul deciziilor și alegerilor noastre, fiindcă standardul de viață așa cum se conturează astăzi are un cost pe care încă nu îl conștientizăm. Și chiar dacă îl conștientizăm, câți dintre noi sunt cu adevărat dispuși să îl plătească?

În subteranul green economy
Anul 2016 are fără îndoială semnificații personale diferite pentru fiecare dintre noi, dar pentru Pământ marchează pragul dincolo de care activitățile umane mută mai multă rocă, mai mult sediment decât natura prin lucrările pe care omenirea le face în construcții, amenajări hidrografice și de infrastructură, în exploatările miniere. Din această perspectivă, ar trebui să conștientizăm faptul că impactul nostru asupra planetei nu va scădea în intensitate. Dimpotrivă, procesul se va accelera.
Una dintre explicațiile acestei situații este oferită de prof. univ. Mihai Ducea, care se concentrează pe exploatarea resurselor naturale ca element vital al tranziției către o economie verde. Desigur, această tranziție este acoperită în discursul public de cuvinte la modă, precum „sustenabilitate” sau „reziliență”, dar la baza fenomenului se află aceleași activități de exploatare care ne-au adus în momentul de față. La suprafață, vorbim despre panouri solare, baterii electrice performante sau mașini electrice, dar în spate se află, de fapt, materii prime tot mai greu de găsit și mai scump de exploatat.
În componența panourilor solare, de pildă, intră între altele cadmiu, telur, molibden, beriliu, germaniu, galiu, indiu, argint, silicon; cadrul panourilor utilizează aluminiu, titan, zinc, magneziu; semiconductorii integrați în aceste panouri au nevoie de bor și fosfor.
Dacă unele dintre aceste elemente sunt extrem de greu de găsit și procesat, nefăcând parte din arsenalul tradițional al mineritului, situația nu este cu nimic mai încurajatoare nici pentru metalele „convenționale”: un autovehicul Tesla Model S întrebuințează circa 190 kg de aluminiu, iar o turbină eoliană de 3 MW conține aproximativ 4,7 tone de cupru, peste jumătate din această cantitate fiind alocată pentru cablaje și circuite. Să păstrăm referințele legate de cupru: o mașină obișnuită cu motor termic are nevoie de până la 30 kg de cupru, dar un vehicul electric conține și mai mult decât atât, ajungând ca din masa totală a unui autobuz electric, circa 400 kg să fie reperele de cupru. Doar la nivelul anului 2016, compania chineză BYD a avut nevoie de aproape 11,8 milioane de tone de cupru pentru portofoliul său de autovehicule.

Aproape de un stadiu critic
Dar problema relevată de prof. univ. Mihai Ducea nu este legată de cantitate, ci de disponibilitate: „Există în prezent circa 50 de elemente din tabloul periodic care se află în stadiu critic, adică nu extragem suficient pentru a face față cererii, sau sunt foarte aproape de nivelul critic. Iar pentru multe dintre ele, calculele specialiștilor indică intrarea în fază critică într-un viitor foarte apropiat, în următorii 2-3 ani.”
De fapt, în cazul cuprului ne aflăm deja în momentul când cererea depășește oferta. „Situația a fost anticipată public încă din 2015-2016”, spune Mihai Ducea, „iar omenirea a intrat în criză din punctul de vedere al resurselor în ultimii 2-3 ani. Fenomenul a fost «mascat» de pandemia COVID-19, care a afectat într-adevăr lanțurile de aprovizionare cu materii prime, dar criza a fost cauzată și de lipsa acestor elemente de pe piață și se va manifesta asemănător pentru următorii 10-15 ani.”
Dacă acum 200 de ani zăcămintele de cupru afișau concentrații exploatabile de 12-13%, astăzi industria resurselor lucrează cu concentrații de 0,1-0,2%: „Pentru toate elementele critice, problema nu este de a le găsi, ci faptul că va trebui să prelucrăm volume din ce în ce mai mari, extrăgând concentrații tot mai mici”, subliniază Mihai Ducea. Litiu, grafit, cobalt, vanadiu, nichel, pământuri rare, toate se apropie de momentul când producția extractivă va fi depășită de cerere. Pentru litiu, acest punct de inflexiune este anticipat pentru 2026.

Costurile „ascunse”, impactul asupra mediului
Contextul descris de Mihai Ducea are consecințe directe asupra costurilor de exploatare, dar și efecte semnificative asupra mediului și comunităților.
Pe partea de costuri, doar un exemplu: investiția în identificarea unui zăcământ de aur a crescut de la o medie de 41 de milioane de dolari în decada 1980-1989 până la 142 de milioane de dolari în perioada 2010-2019. Iar acestea sunt doar costurile de descoperire a unui depozit, pentru că odată pornită exploatarea, cheltuielile sunt deseori mult mai mari din cauza prelucrării unor cantități sporite de material, cu concentrații reduse de metal utilizabil, la adâncimi mai mari – dacă în anii 1980 au apărut mai multe exploatări de aur sub pragul de 200 de metri, după 2010 s-a ajuns deja la adâncimi de aproape 800 de metri.
Iar în acest caz vorbim doar de costurile de exploatare, pentru că există și altele care se manifestă tot mai pregnant: „Spre deosebire de anii 1990 sau chiar 2000, numărul litigiilor deschise de comunități împotriva unor resurse descoperite recent a crescut de peste 20 de ori. Altfel spus, pentru 5 litigii înregistrate de o țară bogată în resurse în 1990, astăzi sunt 100 pe rol.”
Un alt cost important este legat de aspectele de protecția mediului, fiindcă foarte multe dintre resursele minerale descoperite acum sfârșesc prin a nu fi exploatate pentru că fie se lovesc de probleme cu comunitățile locale, fie nu pot dobândi autorizațiile de mediu, care prin ele însele adaugă costuri suplimentare în cadrul investiției. „Viitorul resurselor minerale cu siguranță trebuie să fie sustenabil, trebuie să ia în calcul problemele de mediu și să se bucure de sprijinul comunităților locale”, spune Mihai Ducea. „Pe de altă parte, însă, toată lumea trebuie să înțeleagă că fără aceste metale nu putem să mergem înainte. Dezideratul unei energii curate nu se întâmplă fără a murdări altceva, în altă parte.”

Necesitatea unei strategii integrate
Toată această complexitate sporită a procesului de extracție a resurselor naturale pune presiune pe necesitatea adoptării unor strategii integrate în dezvoltarea noilor proiecte miniere, a unei viziuni care să țină cont de toate elementele ecosistemului contemporan.
Un exemplu edificator prezentat de Mihai Ducea se referă la proiectul minier „Peeble” din Statele Unite ale Americii, care și-a propus să pună în operare un mare zăcământ identificat în Alaska, într-o zonă aproape nelocuită. „Proiectul Peeble este un zăcământ de aur, cupru și molibden care, dacă ar intra în exploatare, ar scoate din pământ circa 1,8% din tot aurul scos vreodată din crusta continentală, fiind foarte probabil una dintre cele mai mari resurse minerale din lume.” Tocmai pe fondul acestei mize imense, compania minieră responsabilă de proiect a investit aproape circa 730 de milioane de dolari în etapele preliminare, sumă din care mai mult de jumătate a fost alocată proiectelor legate de mediu. „Astăzi știm mai multe despre mediu, despre fauna și flora locală datorită acestei companii miniere, care a încercat să își facă temele.” Doar că nu a fost luată în calcul și comunitatea locală, deși redusă ca număr de locuitori, care practic a blocat proiectul cu ajutorul mai multor organizații non-guvernamentale. „Proiectul este oprit în acest moment, dar rămâne un exemplu prin modul în care compania și-a făcut temele în ceea ce privește mediul, dar nu a făcut același lucru și pe planul relației cu comunitățile locale.”

Doar că lecțiile eșecului „Peeble” încă nu au fost învățate de toată lumea. Mai recent, în Franța, planul de a porni cea mai mare mină de litiu din Europa a fost puternic contestat de comunitatea locală, deși exploatarea ar avea loc pe terenul unei foste mine de caolin din departamentul Allier.
În timp ce astfel de probleme țin de gestiunea corporatistă a unui proiect, Mihai Ducea nu ezită să conducă discuția și spre latura academică, într-un spațiu de pregătire multidisciplinară și trans-disciplinară a viitorilor geologi: „Orice program de geoștiințe care se dezvoltă în lumea de azi trebuie să fie combinat, de geoștiințe – mediu – aspecte juridice. Nu mai putem să operăm într-un vid, să pregătim niște geologi sau geofizicieni care sunt buni la a descoperi telur sau aur într-un fel sau altul, fără ca acele persoane să aibă niște cunoștințe minime despre mediu sau despre comunicarea cu comunitățile locale.”

Implicații pe plan național și regional
Însă, dincolo de oportunitățile de remodelare al parcursului educațional în geoștiințe, realitatea globală direcționează atenția și către implicațiile pe plan național. Iar în această privință situația este foarte clară: cele mai mari depozite de minereuri din Europa se află în Balcani, iar România deține unele dintre cele mai mari resurse de cupru, aur și metale de bază (zinc, plumb, altele), având și un potențial uriaș pentru metale rare, care nu a fost cuantificat oficial până acum (telurul, de exemplu, este un element majoritar important al oricărui district minier din Apuseni). „Din perspectiva celor mai mari rezerve potențiale de cupru, de pildă, indiferent cum faci evaluarea – pe baza procentajului de cupru în zăcământ, pe baza volumului –, mereu vei găsi un zăcământ, o resursă mai mare în Serbia sau Bulgaria, dar următoarele 3-4-5 sunt inevitabil în RO: Moldova Nouă, Roșia Poieni – în exploatare, Musariu, Bucium Tarnița. Multe dintre ele sunt cariere începute deja, nu este ca și cum ar fi terenuri virgine în mijlocul Parcului Natural Retezat, doar că unele au fost abandonate. Inevitabil se va ajunge la exploatarea lor”, spune Mihai Ducea. „De asemenea, România are rezerve potențiale foarte importante de pământuri rare, lantanide, care se găsesc în Carpații Orientali.”

Inevitabilitatea acestor exploatări nu ține exclusiv de decizia autorităților sau investițiile companiilor, ci se hrănește în egală măsură din alegerile pe care le facem. Cu 8 miliarde de locuitori pe planetă, având ca obiectiv un standard de viață raportat la tehnologiile contemporane, este natural ca lipsa de metale esențiale să ducă în următorii ani la activități intense de minerit pe tot globul. „În România, ca în orice alt loc de pe Pământ, viitorul unor asemenea exploatări se găsește la intersecția dintre costul mineritului, impactul asupra mediului și susținerea comunităților locale. Iar noi ar trebui să fim pregătiți pentru următorii 20-30 de ani, să fim capabili să preluăm aceste probleme și să fim niște jucători moderni și importanți pe această piață, fiindcă România se află pe orbita necesarului de minerit al viitorului în Europa.”

Cursa către emisii zero
Bhutan și Surinam sunt singurele state care au emisii negative de carbon, absorbind mai mult carbon decât emit, în timp ce Australia și Singapore și-au exprimat obiectivul de a deveni neutre din punct de vedere al emisiilor de carbon în a doua jumătate a acestui secol, dar nu și-au asumat o dată exactă în acest demers. Ținta de neutralitate asumată de Suedia pentru 2045 este cea mai apropiată dată fixată prin legislația națională a acestei țări.