UVT, catalizator al mișcării academice timișorene, își urmează calea spre cunoașterea aprofundată și trecerea către tehnologiile viitorului și ale noilor generațiiUniversitatea de Vest din Timișoara este astăzi cea mai dinamică instituție de învățământ superior din România, o universitate care se...
Camere foto – evoluție cu accente dramatice
Evoluția în timp a camerelor foto digitale a avut parte de oarece dramatism, pe alocuri un pic paradoxal, și a culminat cu o schimbare de paradigmă și un challenge la vârf (încă netranșat pe piață): tocmai când creșterile de rezoluție și de sensibilitate ale senzorului fotoelectronic păreau să fi definitivat conceptul cvasi-perfect al aparatului de fotografiat digital, linia deja clasică de camere DSLR avea să fie provocată (și aproape învinsă) de camerele „mirrorless".
Etimologie și începuturi
Înainte de a relata despre trecerea de la camera foto cu film (captând imagini cu pelicula de emulsie chimică fotosensibilă) la aparatul digital, vă propun o scurtă digresiune etimologică: la noi în țară, și timp de multe decenii, s-a folosit mai degrabă sintagma ‚aparat de fotografiat, și doar mai recent s-a adoptat denumirea de ‚cameră foto. Și este interesantă această paranteză datorită unei implicații IT: noi am preluat prima denumire din limba franceză (appareil photo) probabil odată cu popularizarea acestuia în Europa (deci cu un secol în urmă, când aveam deschidere și conexiuni către cultura franceză), însă coincidența face ca Franța să fi fost, în deceniile 1960-1990, cam singura țară occidentală care nu a practicat embargoul politic pentru tehnologia informatică față de România. Celălalt concept – camera foto –, deși etimologic este de origine greacă, a pătruns la noi pe filieră anglofonă. Dar să revenim la oile noastre fotogenice…
Primele camere foto electronice, experimentale (1975-1985; Kodak, Sony, Canon, Fujifilm), au asimilat destul de puțină arhitectură de la aparatele foto consacrate, deși în principiu doar au înlocuit filmul fotosensibil cu senzorul digital. Da, au preluat ideea ‚camerei obscure și au amplasat senzorul fotoelectronic pe peretele opus orificiului cu lentile, lentile alcătuind așa-numitul ‚obiectiv foto. Era vorba de un senzor mic, cu puține celule fotosensibile și destul de lent. Însă curând după validareaconceptului apăreau și primele camere foto folosind efectiv arhitectura SLR-urilor. (Explicităm și acronimul: SLR = Single Lens Reflex, de unde va deriva conceptul Digital-SLR.)
De altfel, trebuie observată o specificitate radicală a acestei piețe, reliefată destul de devreme – existența și evoluția a două linii/familii de camere foto:
• aparate foto cu senzori mici (și cu dimensiuni reduse; numite și ‚camere compacte, sau chiar camere ‚point-and-shoot) – destinate amatorilor, fiind ușor de folosit și relativ accesibile ca preț;
• aparate foto cu senzori mari (unde, pentru mult timp, reprezentant unic a fost modelul DSLR) – destinate profesioniștilor și amatorilor pretențioși.
Acestea din urmă preluaseră de la modelul analogic profesional (foarte bine pus la punct în a doua jumătate a secolului trecut) atât arhitectura optică (cu oglindă interpusă temporar între obiectiv și vizor) cât și abilitatea de a schimba/înlocui obiectivele foto (pentru o mai bună adaptare la diversele situații fotografice). Dar ele au asimilat și utilizarea în manieră profesională, adică prin controlarea explicită a parametrilor de tehnică fotografică (asupra cărora vom reveni).
În evoluția acestor două linii de produse depistăm și primele accente dramatice: cele două familii aveau să se influențeze reciproc (mai ales dinspre cele superioare către cele de jos), uneori amenințând cu vreo convergență (dacă nu chiar cu fuziunea). Au existat și câteva încercări punctuale de hibridizare a celor două lumii. De altfel, reforma care avea să răscolească piața camerelor foto (semi)profesionale, și anume prin conceptul „mirrorless”, venea tocmai din tentația irezistibilă de a aduce laolată avantajele celor două linii…
Reformă cu sacrificii
Da, se dorea ca aparatul viitorului (apropiat) să fie compact – adică ușor și de mici dimensiuni – dar să poată realiza fotografii având fidelitatea (calitatea/claritatea) specifică clasei DSLR. În acei ani (2005-2010) aparatele cu senzori mici evoluaseră și ele destul de mult, atât din perspectiva calității imaginii (rezoluție mare, senzori sensibili) dar și din perspectiva reglării parametrilor și al potențelor obiectivelor foto (vedeți linia Canon PowerShot G, cu senzori de 1/1.7”, sau seria Fujifilm X100, cu senzor de 1”), așa încât iminența reformei electrizase atmosfera… atât la consumatori (dornici de mai mult, de mai bine) cât și la producători (care știau că trebuie făcut ceva, dar încă nu aveau curajul să fie primii care mizează pe vreun model de cameră reformată). În fond, prin paralela cu aparatele compacte, ceea ce avea să se întâmple nu părea deloc radical: s-a propus micșoarea gabaritului camerei foto de tip DSLR prin sacrificarea (anularea) vechiului artificiu opto-mecanic preluat de la camerele foto profesionale cu film: oglinda mobilă ce prelua imaginea de la obiectivul foto și o conducea (ca printr-un periscop – vedeți imaginea anexată) la vizorul prin care privea operatorul uman. De la acest sacrificiu a venit denumirea noilor camere, de „mirrorless”.
Însă noul aparat nu renunța complet la vizor (fiind acesta mult prea important pentru controlarea riguroasă și/sau creativă a cadrului real de fotografiat), ci îl înlocuia cu un vizor electronic, a cărui imagine provenea (preferabil) de la senzorul principal al camerei foto. Desigur, imaginea din noul vizor era de acum una digitală (LCD), deci cumva inferioară celei optice/naturale de la DSLR.
Înainte de a merge mai departe, facem mențiunea că pe piață se consacraseră două tipuri de senzori electronici pentru camerele foto – CCD și CMOS – fiecare cu oarece avantaje, fiecare cu potențial pentru dezvoltare.
Piața „mirrorless”
Primele produse comerciale notabile au provenit de la compania Panasonic (Lumix DMC-G1; 2008) și apoi de la Olympus (Olympus PEN E-P1, 2009), companie de optică renumită în sferele profesionale, academice și domestice; care curând a și renunțat la linia DSLR proprie. Au urmat camerele foto de la Sony (Alpha NEX; 2010). Însă, deși promovate pe piață destul de insistent – și privite cu multă speranță de către cunsumatori – succesul lor nu a fost substanțial. Da, noile camere erau superioare celor compacte, dar încă mult sub DSLR-uri. Totuși evoluția tehnică ulterioară avea să confirme noul concept: mai toate companiile consacrate (inclusiv Canon și Nikon, eternii rivali) aveau să lanseze mai multe modele de camere mirrorless, și – aspect foarte important – mai multe familii de obiective foto pentru ele, pentru că – da! – noile camere foloseau conceptul (profesional) de obiective interschimbabile.
Trebuie subliniat că tensiunea ce însoțea reforma din evoluția camerelor foto digitale se datora unui aspect tehnic tot mai clar (admis deopotrivă de producători și de consumatorii ambițioși): calitatea fotografiilor depinde direct proporțional de dimensiunea senzorului foto (în primul rând prin dimensiunea fizică, și doar apoi prin numărul de pixeli, de puncte fotosensibile), aspect determinant atât pentru finețea detaliilor, cât și pentru diminuarea nedoritului (dar prea-adesea prezentului) ‚zgomot de imagine. (Vedeți eventual și articolele mele despre imagini și despre senzori din revistele Market Watch 244/2022 și 234/2021.)
Primele aparate mirrorless aveau senzorul cu dimensiunea de 18x13,5mm (numite ‚4/3), deci inferioară senzorilor de la DSLR-urile pentru amatori, numite APS-C (dimensiune ~23x15mm), și mai ales inferioară celor de la DSLR-urile profesionale, numite full-frame (dimensiune 36x24mm). Așa încât, pe piața aparatelor foto, diagonala senzorului avea să mai crească în anii următori pentru a se consacra pe segmentul de sus al pieței. (Vedeți Fujifilm GFX 100S, Canon EOS RP, Sony Alpha-7R; sau Sony RX1R și Leica Q în linia compactelor.)
Între timp, și cu „naturalețea”specifică tehnologiei informatice, a crescut oarecum și rezoluția senzorului (densitatea de celule fotosensibile, respectiv numărul de pixeli ai imaginii foto rezultate), ajungând astăzi la valori de genul 60-80 Megapixeli (vedeți PhaseOne), care valori, pe de altă parte, nu sunt cu ușurință egalate/satisfãcute de puterea optică a obiectivelor foto. (Ne amintim, ca reper istoric, lansarea în 2011 a camerei PENTAX 645D, cu senzor CCD de 44x33milimetri şi 40 megapixeli, distribuiţi pe imagine în relaţia 7264x5440.)
Parametrii tehnicii fotografice
Când se înfiripa cu adevărat segmentul de piață al camerelor digitale (depășindu-se stadiul experimental de început), creatorii lor au adoptat conceptele, practicile și chiar normele din fotografia clasică, astfel că acum avem (moștenită) o standardizare destul de ridicată a parametrilor folosiți la fotografiere. Aparatele foto mai pretențioase (fie ele compacte, DSLR, mirrorless, sau alte modele) pun la dispoziția utilizatorului elementele de interfață (butoane, rotițe, meniuri, vizoare, ecrane) pentru controlarea îndeaproape a tuturor parametrilor (facilitând în mod deosebit accesul la cei esențiali pentru operarea imediată).
Vom observa un aspect esențial pentru obținerea de imagini foto bune/corecte: primii patru parametrii din acest tabel sunt interdependenți, adică trebuie corelați între ei (fie explicit de către operatorul uman, fie de către inteligența algoritmică a aparatului): de exemplu, dacă se dorește o supra-expunere, atunci fie se crește timpul de expunere, fie se deschide mai mult diafragma, fie se crește sensibilitatea senzorului. De asemenea, dacă se dorește o deschidere largă a diaframei – pentru a se obține o separare mai mare între zona focusată/clară și planurile din spate/față, în câmpul de profunzime – atunci este necesar un timp de expunere mai mic, deoarece apertura lărgită deja înseamnă că în cameră va intra mai multă lumină.
Aspecte finale dar tranzitorii
Totuși, pentru a recupera esențialul din evoluția analizată, trebuie spus că cea mai profundă dramă vine din aceea că piața aparatelor foto este în recesiune tot mai pronunțată de la apariția smartphone-urilor: cu cât camera foto/video încorporată în acestea devenea mai bună, cu atât scădeau vânzările camerelor foto, mai ales în segmentul aparatelor compacte. Desigur, este puțin probabil ca un fotograf profesionist de sport să renunțe la aparatul cu senzor mare și să folosească smartphone-ul pentru reportaje, însă răspândirea și evoluția telefoanelor mobile a afectat drastic segmentul de piață al amatorilor entuziaști, care fuseseră mult timp atrași de ideea senzorului mare. Și, apropo de senzor, trebuie amintit că în smartphone-uri sunt implementate camere foto ultra-compacte, deci cu senzor mic, ceea ce – în ciuda diverselor artificii (şi a intensei post-procesări de imagine) – face ca ele să nu prea producă imagini fotografice la calitatea camerelor foto de vârf, aspect pe care îl putem verifica aducând imaginile foto produse cu smartphone-ul pe un ecran de PC mare (deci nu pe ecranul telefonului!) și afișându-le la scara 1:1 (100%; adică pixel de imagine pe pixel de ecran) pentru a cântării detaliile. Dar trebuie să recunoaștem că, din păcate, declinul pieței foto este și un rezultat al comodității, al acceptării (conștiente sau nu) a compromisului: am vrea o calitate bună a imaginilor foto, dar nu și să cărăm cu noi 1-2 kilogame de echipament foto. Iar la chestiunea comodității fizice se adaugă și o comoditate intelectuală: imaginile foto realizate prin smartphone compensează imperfecțiunile de iluminare și de claritate printr-o mulțime de corecții și procesări pe care dispozitviul le aplică automat și instant: corecții de expunere, lărgirea gamei dinamice, accente de culoare, ridicarea contrastului, artificii HDR, etc. (De altfel, deja avem pe piață și aparate foto DSLR, precum Canon 250D, care pun implicit la dispoziție un pachet de procesări specifice smartphone-ului.)
Revenind la competiția aceea internă și nodală de arhitecturi, vedem că deocamdată cei doi performeri – DSLR și mirrorless – aleargă umăr la umăr, conviețuind, și nu este clar cum se vor tranșa lucrurile în viitor. Iar dacă ne întrebăm cumva de ce oare mai rezistă pe piață modelul DSLR, trebuie să înțelegem că profesioniștii încă găsesc avantaje la arhitectura clasică. Avantaje pe care oricare dintre noi le poate simți dacă probează mai îndeaproape un aparat foto de vârf. n
Parerea ta conteaza: 
Adaptoare video pentru PC
