UVT, catalizator al mișcării academice timișorene, își urmează calea spre cunoașterea aprofundată și trecerea către tehnologiile viitorului și ale noilor generațiiUniversitatea de Vest din Timișoara este astăzi cea mai dinamică instituție de învățământ superior din România, o universitate care se...
„Nasc și la Moldova oameni…”
Academicianul Bogdan C. Simionescu s-a născut pe 16 martie 1948 în Iaşi, în familia unor distinşi intelectuali chimişti, Natalia şi Cristofor I. Simionescu. Copilăria i-a fost marcată de influenţa bunicii materne, cu care vorbea şi în limbile ucraineană şi poloneză, fapt care l-a ajutat mai departe să poată comunica în toate limbile slave. Primii paşi spre şcoală l-au dus la fostul liceu „Oltea Doamna”, actualmente Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, urmând, ulterior, liceul de veche tradiţie „Costache Negruzzi”, Iaşi. 
Dragostea, grija şi atenţia mamei sale, Natalia, – cu care s-a asemănat ca fire, delicateţe şi nobleţe – s-au completat cu personalitatea, rigurozitatea, capacitatea extraordinară de muncă, integritatea şi moralitatea tatălui, academicianul Cristofor I. Simionescu, cu care discuta rar – acesta fiind extrem de ocupat atât ca rector al Institutului Politehnic Iaşi, cât şi ca director al Institutului „Petru Poni”, vicepreşedinte şi preşedinte cu delegaţie al Academiei Române, Director în Ministerul Învăţământului, etc – dar întotdeauna profund, fiecare convorbire punându-şi amprenta asupra tânărului elev Bogdan C. Simionescu. Adolescenţa şi tinereţea i-au fost, de asemenea, marcate şi de întâlniri memorabile cu mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti şi internaţionale, precum academicienii Ştefan Procopiu, Grigore Moisil şi Ilie G. Murgulescu, şi remarcabilii profesori Paul Flory (chimist american laureat al Premiului Nobel (1974)) sau Ephraim Katzir (biofizician israelian, președinte al Israelului în perioada 24 mai 1973 – 19 aprilie 1978).
Academicianul Bogdan C. Simionescu a fost absolvent al Institutului Politehnic din Iaşi, Facultatea de Chimie Industrială, promoţia 1971, unde a obţinut titlul de inginer chimist, specializarea Tehnologia Compuşilor Macromoleculari.
În anul următor, 1972, a început studiile doctorale la Universitatea Catolică din Leuven, Belgia, sub îndrumarea profesorului Georges J. Smets, unul dintre pionierii ştiinţei polimerilor. A finalizat teza de doctorat cu tema Agregarea moleculelor de colorant sub influența polimerilor, a primit titlul de doctor în iunie 1975 şi a revenit la Iaşi fiind, în acel moment, cel mai tânăr doctor în ştiinţe din România. 
Contrar vremurilor dificile şi complicaţiilor aferente acestora, tânărul doctor Bogdan C. Simionescu a decis să revină în România. A afirmat deseori, riscând să fie considerat naiv şi visător, că nu a avut intenţia niciodată să-şi părăsească ţara, dorindu-şi să dea înapoi ceea ce părinţii, familia, sistemul educaţional şi patria i-au oferit – fapt demonstrat până la finalul vieţii când, tragând linie, se poate constata nu numai că a refuzat nenumărate oferte avantajoase de a munci/trăi în Occident, dar a fost şi hotărât în a nu părăsi Iaşiul, pe care l-a iubit enorm şi unde şi-a dorit să construiască.
Imediat după susținerea tezei de licență, a ocupat poziția de asistent universitar în cadrul Facultății de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din Iași (astăzi Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului „Cristofor Simionescu”). Suflul modern afirmat de tânărul asistent dr. Bogdan C. Simionescu a fost concretizat în publicarea, în anul 1985, în Editura Didactică și Pedagogică, a tratatului Chimie Macromoleculară – care a constituit, și constituie încă, după atâţia ani, un ghid esenţial care armonizează dezideratele didactice cu cele ale utilității unor informații exhaustive pe subiect.
Cariera sa academică a continuat în cadrul aceleași facultăți, parcurgând etapele de șef de lucrări (1978-1990) și conferențiar (1990-1992), iar din 1992 a devenit profesor titular de Ştiinţa Polimerilor. Din multiple cauze, deşi îndeplinea încă de la sfârşitul anilor ‘70/începutul anilor ’80 condiţiile de a deveni profesor, abia după 1989 i s-a făcut dreptate în acest sens.
Trebuie subliniat faptul că patruzeci şi patru de serii de studenţi care au studiat Chimia şi Ingineria Polimerilor au avut oportunitatea de a beneficia de un proces formativ solid, consolidat prin sistemul educațional în care academicianul Bogdan C. Simionescu a avut contribuții majore, de la nivelul de concepție la cel de decizie, mulţi dintre ei elaborându-şi lucrarea de licenţă sau dizertaţie sub conducerea sa. Din anul 1990, când a obținut calitatea de conducător de doctorat, sub îndrumarea sa şi-au susținut teza aproape 50 de doctoranzi.
Domeniile prioritare au fost dezvoltate, în prima etapă a carierei științifice, și în colaborare cu cercetători din cadrul Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, iar începând cu anul 2000, de pe poziția de director al Institutului menționat. În această calitate, în intervalul 2000-2014, academicianul Bogdan C. Simionescu s-a dovedit a fi un excelent şi vizionar manager, promovând studiile interdisciplinare şi creând o atmosferă de colaborare prietenenoasă şi caldă în raport cu cercetătorii, stimulând spiritul de performanță și competiție științifică în rândurile acestora. Sub conducerea sa, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” s-a îmbogăţit şi cu „Centrul de Cercetări Avansate pentru Bioconjugate şi Biopolimeri” (INTELCENTRU) – un nou nucleu de cercetare interdisciplinară de cel mai înalt nivel – şi a devenit Institut de Excelenţă al Academiei Române şi principalul actor român pe scena ştiinţifică internaţională.
Perioada în care a ocupat poziţia de director al Institutului de Chimie Macroleculară „Petru Poni” a fost cea mai prolifică, atât din punctul de vedere al publicațiilor științifice, cât și din punctul de vedere al dezvoltării infrastructurii de cercetare a institutului, scriind şi câştigând competitiv un număr impresionant de proiecte europene şi naţionale de mare anvergură (zeci de milioane de euro). Lainvitaţia sa, trei laureaţi ai Premiului Nobel au conferenţiat la Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iaşi. A fost întotdeauna un exemplu și un factor stimulator pentru cercetătorii din institut, dar și pentru colaboratorii de la Universitatea Tehnică din Iaşi.
De-a lungul anilor, profesorul Bogdan C. Simionescu a ocupat poziţii de profesor invitat în Franţa (Universitatea Alsaciei Superioare, Mulhouse, 1991; Centrul de Prelucrare a Materialelor, Şcoala Naţională Superioară de Mine din Paris, Sophia Antipolis, 1992; Universitatea din Dunkerque, Dunkerque, 1995; Universitatea Montpellier 2, Montpellier, 2001; Universitatea din Angers, Angers, 2005; Universitatea din Rouen, Rouen, 2007), Germania (Centrul de Ştiinţa Materialelor din Freiburg, Freiburg, 1996), Japonia (Universitatea din Kyoto, Kyoto, 1988; Societatea Japoneză de Ştiinţa Polimerilor, 1996), Polonia (Centrul de Chimia Polimerilor, Academia Poloneză de Ştiinţe, Zabrze, 1998, 1999, 2000, 2001, 2003 şi 2005; Universitatea din Czestochowa, Czestochowa, 2014). Între 1994 şi 2006 a fost profesor asociat al Universităţii „Politehnica” din Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe Inginereşti (secția de predare în limba franceză).
Unele domenii abordate împreună cu tatăl, academicianul Cristofor I. Simionescu, i-au situat pe cei doi cercetători, în anii 1980, pe a doua poziţie în România pe lista celor mai citaţi cercetători români în literatura internaţională de specialitate.
Realizările științifice ale profesorului/cercetătorului Bogdan C. Simionescu se concretizează în peste 400 de lucrări, dintre care peste 380 publicate în reviste cotate ISI, cărţi și capitole în cărţi în domeniile Știința polimerilor, Chimie Multidisciplinară, Știința materialelor și, nu in ultimul rând, în Biochimie, Biologie moleculară și Chimie aplicată.
Portofoliul științific include și peste 20 de proiecte/granturi europene sau internaţionale, şi peste 30 de proiecte naţionale câştigate şi coordonate, și peste 250 de conferințe invitate susținute în comunitatea științifică din Europa, SUA, Canada, Japonia.
Domnia sa este Doctor Honoris Causa al Universității Politehnica București (2016), al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad (2016) şi al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi (2017), al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi (2022) şi al Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău (2023).
Recunoaşterea de care se bucură este ilustrată şi în distincţiile primite, printre care:
• Premiul Academiei Române pentru seria de lucrări în domeniul polimerizării induse în plasmă și soluțiilor de polimeri cu mase moleculare foarte mari (1985)
• Cetăţean de onoare al Municipiului Iaşi (2013) şi al comunei Dumbrăveni / Suceava (2014)
• Medalia de excelenţă „Cristofor Simonescu“ pentru chimie macromoleculară conferită de American Chemical Society (2015)
• Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler (2015)
• Medalia „Dimitrie Cantemir” a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (2018)
• Medalia Nihil sine Deo a Casei Regale a României (2018)
• Medalia de Onoare „Prieten al Comunităţilor Evreieşti din România” (2018)
• Medalia „Gheorghe Asachi” a Universităţii Tehnice „Gh. Asachi” din Iaşi (2023).
În anul 2000 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în anul 2009 devenind membru titular. În perioada august 2012 – mai 2014 a fost preşedinte al Filialei Iaşi a Academiei Române, ulterior vicepreședinte al Academiei Române (aprilie 2014 – aprilie 2022), preşedinte al Şcolii Doctorale a Academiei Române (SCOSAAR, 2014 – 2022), preşedinte al Societăţii de Chimie din România (2021 – 2024) şi preşedinte al Comitetului Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii (2018 – 2024). A fost, de asemenea, membru al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte (din anul 2008) şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (din anul 2015). 
Indiferent de poziţia ocupată sau de titlurile/distincţiile/medaliile obţinute, insista să i te adresezi cu „Domnule profesor”, considerând că vocaţia sa principala este cea de dascăl. A fost unul dintre foarte puţinii membri ai Academiei Române care a mers în şcoli, insistând să discute cu tinerii şi să le ofere o altă perspectivă de viitor. A optat întotdeauna pentru reţinerea tinerilor în ţară, a luptat pentru asta şi a reuşit chiar să readucă acasă zeci de tineri plecaţi în Occident. A fost foarte dezamăgit că gesturile sale îndreptate către elevi nu au fost împărtăşite şi de alţi intelectuali, dar a perseverat în sensul acesta. A iniţiat vizite ale elevilor de diferite vârste la Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” cu mulţi ani înainte de a apărea „Şcoala Altfel”. A fost, şi în acest caz, un vizionar.
Academia Română îi datorează Şcoala sa Doctorală (SCOSAAR) academicianului Bogdan C. Simionescu. Acesta, împreună cu preşedintele acad. Ionel Valentin Vlad, a gândit înfiinţarea acestei instituţii, pe care dascălul Bogdan C. Simionescu a structurat-o, perfecţionat-o şi condus-o, dedicându-se total acestui proiect de suflet. Mai mult, se poate spune că, peste ani, împreună cu academicianul clujean Octavian Popescu, un fidel şi neobosit colaborator, a salvat Şcoala Doctorală a Academiei Române, în perioade periculoase, riscându-şi şi chiar subrezindu-şi propria sănătate. Academia Română deţine şi se poate mândri astăzi cu Şcoala sa Doctorală datorită eforturilor imense, devotamentului, muncii şi îndârjirii, duse până la sacrificiu personal de către academicianul Bogdan C. Simionescu.
Adevărul descris mai sus este doar unul dintre nenumăratele fapte excepţionale înfăptuite, cu prea mare discreţie, de marele OM Bogdan C. Simionescu. A ales să facă bine în linişte, ferindu-se de presă, de laude şi recompense, neaşteptând nimic în schimb. Seria de fapte excepţionale înfăptuite de el este foarte lungă şi cunoscută, în mod sigur, doar de fiica sa, Bogdana, care i-a fost întotdeauna necondiţionat alături de o manieră imposibil de înţeles şi explicat în această viaţă, conexiunea dintre cei doi transcedând timpul, spaţiul, dimensiunile, viaţa şi moartea. Spre exemplu, puţini ştiu despre sprijinul său constant şi curajos îndreptat către Chişinău şi Cernăuţi. A mers, de multe ori, la Cernăuți, a ajutat comunităţile de români însufleţite în jurul scriitorului Vasile Tărâţeanu, pe atunci director al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, a dus întreaga ediţie (19 tomuri, peste 20.000 de pagini) a Dicţionarului Limbii Române şi multe alte cărţi de literatură clasică românescă la Catedra de Limba Română a Universităţii din Cernăuţi, a participat, tot acolo, la comemorări ale unor membri de vază ai Academiei Române cu origini în Bucovina de Nord. Mai mult, după refuzul ruşinos al Academiei Române, auzind despre vandalizarea mormintelor unor membri marcanţi ai acestei înalte instituţii – printre care şi un fost preşedinte – s-a ocupat personal şi a plătit, din fonduri proprii, refacerea mormintelor acestora aflate în Cimitirul Românesc din Cernăuţi – gest cu atât mai impresionant cu cât aceştia nu mai aveau rude care să se poată ocupa de acest lucru. În aceeaşi notă, la decesul scriitorului Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române, auzind de la familie despre faptul că primarul oraşului Cernăuţi refuză să îi acorde acestuia un loc de veci în Cimitirul Românesc, pe o alee unde odihneşte şi unul dintre idolii săi, Aron Pumnul, academicianul Bogdan C. Simionescu i-a transmis o emoţionantă scrisoare primarului oraşului Cernăuţi, în care se prevala de originea sa pe jumătate ucraineană (din partea mamei), îi vorbea acestuia din postura de membru al Academiei Române şi de iubitor de români de pretutindeni, rugându-l insistent să îi acorde regretatului Vasile Tărâţeanu locul de veci dorit. Acest gest, izvorât dintr-un suflet mare şi înfaptuit pentru memoria altui suflet mare, a făcut ca două zile mai târziu regretatul Vasile Tărâţeanu să-şi odihnească trupul ostenit exact unde îşi dorea, la umbra unui copac bătrân, lângă idolul său, Aron Pumnul. Acesta era academicianul Bogdan C. Simionescu.
A iubit şi şi-a servit ţara din tot sufletul, fiind un patriot convins, niciodată nu şi-a dorit să o părăsească şi a refuzat, în mod repetat, oferte profesionale foarte avantajoase din străinătate. Nu a cerut niciodată nimic pentru el sau pentru familia sa, ci întotdeauna pentru alţii, pentru instituţiile în care a crezut, pentru idealurile sale.
A fost un om de o rară şi fină inteligenţă, mare modestie, seriozitate, profunzime şi moralitate, devotat până în ultimul moment muncii şi idealurilor sale.
A avut o viaţă intensă, în care a ales să muncească permanent înconjurat de oameni care îl respectă, admiră şi preţuiesc, mulţi dintre ei purtându-i veşnică recunoştinţă. A iubit oamenii – multora schimbându-le cursul vieţii în bine – s-a consumat pentru ei şi pentru ceea ce dorea să lase în urma sa. Şi-a dedicat viaţa unor construcţii, a ajutat absolut întotdeauna pe oricine îi solicita sprijinul şi şi-a dorit ca munca şi amintirea sa să dainuie în istoria Iaşului şi a ţării.
După o nemeritată suferinţă de câteva luni, a plecat pe 24 octombrie 2024. Familia, colaboratorii şi cei, mulţi, cărora le-a influenţat decisiv viaţa îl vor preţui şi pomeni etern.
Va rămâne, alături de tatăl său, academicianul Cristofor I. Simionescu, o mare personalitate academică a Iaşului şi a ţării, dar, mai important, un OM fundamental bun, integru, cald, generos, cult, luptător, de o rară delicateţe, care şi-a dedicat energia, timpul şi întreaga viaţă întrajutorării semenilor şi construirii unei moşteniri umane, ştiinţifice şi istorice care să dăinuie în vremurile ce va să vină. A reuşit.
Parerea ta conteaza: 
