Revista >> Aprilie 2025 [Nr. 272] >> Tehnologie

Europa încetinește. Factori externi influențează ritmul politicilor climatice

George Hacerian, Research Analyst, Green eDIH

15 Aprilie 2025

Uniunea Europeană a devenit, în ultimele două decenii, unul dintre ceimai activi promotori ai tranziției către o economie cu emisii reduse de carbon. Strategii precum Pactul Verde European și pachete legislative care includ standarde de sustenabilitate pentru companii, sisteme de taxare a emisiilor și planuri de decarbonizare a sectoarelor cheie au transformat politica de mediu într-un pilon esențial al dezvoltării europene.

Cu toate acestea, în 2025, o serie de semnale indică o tendință de încetinire a ritmului în care aceste politici sunt formulate și adoptate. Unul dintre cele mai vizibile exemple este amânarea propunerii pentru stabilirea obiectivului climatic al Uniunii pentru anul 2040, care era așteptat în primul trimestru al anului. Deși această întârziere nu înseamnă renunțarea la angajamentele climatice, ea reflectă o schimbare de ton și o atenție sporită acordată altor priorități emergente.
Această reechilibrare nu reflectă o schimbare de paradigmă, ci o reacție firească la presiuni externe precum instabilitatea geopolitică, creșterea cheltuielilor pentru securitate și energie sau nevoia de menținere a competitivității într-un context global imprevizibil. În acest peisaj, apare tot mai des întrebarea dacă Uniunea poate continua tranziția ecologică fără a afecta alte politici publice sau echilibrul economic și social. Deși răspunsul nu este simplu, este clar că urmează o perioadă de ajustare a calendarului și a instrumentelor prin care nu a scopurile vor fi atinse.

Securitate și sustenabilitate: o relație de echilibru
Într-un context marcat de instabilitate geopolitică și presiuni multiple asupra bugetelor publice, cheltuielile destinate apărării și securității au crescut semnificativ în multe state membre. Această schimbare de priorități influențează distribuirea resurselor și atrage atenția asupra nevoii de protecție a infrastructurii critice și de întărire a capacității de reacție. În acest cadru, politicile climatice nu sunt abandonate, însă sunt tot mai frecvent integrate într-o abordare strategică mai largă, care caută să echilibreze tranziția verde cu stabilitatea pe termen scurt. Rezultatul este o ajustare a etapelor de implementare și o adaptare a instrumentelor existente, pentru a menține direcția sustenabilă într-un peisaj dinamic și complex.
Pe măsură ce contextul politic și economic se schimbă, apar tot mai multe discuții despre redefinirea sustenabilității pentru a include și dimensiuni legate de securitate. Posibilitatea ca astfel de cheltuieli să fie integrate în strategiile de investiții sustenabile generează întrebări legate de legitimitatea acestor abordări și de transparența în raportarea lor. O astfel de extindere a conceptului Environmental, Social and Governance (ESG) poate fi o adaptare necesară, dar implică riscuri privind coerența standardelor și apariția unor forme de greenwashing mascat. Pentru a menține încrederea publicului, politicile climatice trebuie să rămână ancorate în obiective clare, verificabile și asumate cu transparență, chiar și într-un peisaj cu priorități multiple.
Tot în acest context, Comisia Europeană a aprobat lansarea unor proiecte miniere strategice în 13 state membre, inclusiv în România, pentru a asigura accesul la materii prime necesare. Inițiativa urmărește reducerea dependenței de importuri și sprijinirea industriilor strategice, precum cea auto și cea energetică, ca pas important în implementarea Critical Raw Material Act (CRMA). Deși susținută din considerente economice și de securitate, deschiderea de noi exploatări ridică întrebări legate de impactul asupra mediului și de echilibrul dintre obiectivele climatice și dezvoltarea industrială.

Reglementări mai simple sau mai puține?
Un alt indiciu al încetinirii ritmului politicilor climatice îl reprezintă eforturile recente de simplificare a cadrului legislativ european. În 2024, Comisia Europeană a propus un pachet de măsuri destinat reducerii poverii administrative pentru companii, în special pentru întreprinderile mici și mijlocii. Cunoscut sub denumirea de „Omnibus”, acest pachet include, printre altele, modificări ale cerințelor privind raportarea sustenabilității și amânarea termenelor de conformare.
Una dintre cele mai discutate componente ale acestui proces este revizuirea Directivei privind Raportarea Sustenabilității Corporative (CSRD). Adoptată pentru a crește transparența privind impactul de mediu, social și de guvernanță al companiilor, CSRD a fost considerată un pas important în direcția responsabilizării mediului de afaceri. Totuși, complexitatea cerințelor și lipsa de pregătire a multor organizații au dus la îngrijorări legate de capacitatea reală de implementare, mai ales în contextul economic actual.
Ajustările propuse pot oferi un răgaz util companiilor care se confruntă cu provocări operaționale și financiare, având în vedere complexitatea și costurile asociate raportărilor de sustenabilitate. În același timp, există riscul ca această relaxare să afecteze transparența și comparabilitatea datelor, permițând prezentarea selectivă a informațiilor sau amânarea conformării, ceea ce ar putea accentua diferențele dintre organizațiile active în tranziția verde și cele mai puțin implicate.
Se conturează astfel întrebarea dacă simplificarea reglementărilor este un pas spre eficiență sau un risc de diluare a angajamentelor de mediu. Totul depinde de echilibrul dintre claritate și flexibilitate, fără a pierde din vedere că eficiența administrativă nu trebuie să înlocuiască responsabilitatea. Pentru ca direcția tranziției să fie păstrată, chiar și într-un context adaptat, este esențial să existe ghiduri clare, bune practici și un dialog constant între instituții, mediul economic și societatea civilă.

Poate Uniunea să își păstreze direcția?
Politicile climatice europene trebuie să țină cont de echilibrul delicat dintre ambiția ecologică și realitățile economice. Într-un context global în care standardele diferă de la o regiune la alta, companiile din Uniune trebuie să respecte reglementări stricte, menținând în același timp competitivitatea. Pentru industriile cu procese energetice sau logistice intensive, tranziția presupune investiții semnificative în tehnologii, modernizarea producției și reorganizarea lanțurilor valorice – transformări care pot fi dificil de susținut fără sprijin extern. În acest cadru, apare riscul unei polarizări economice, în care companiile mari avansează mai rapid datorită resurselor financiare și expertizei disponibile, în timp ce întreprinderile mici sau din regiuni mai puțin dezvoltate rămân în urmă, limitate de lipsa capitalului și dificultăți administrative.
Deși unele procese legislative au fost încetinite sau ajustate, direcția generală a politicilor climatice europene rămâne orientată spre sustenabilitate. Obiectivele privind reducerea emisiilor, tranziția energetică și economia circulară sunt în continuare asumate, însă ritmul transformărilor este adaptat la realitățile economice și geopolitice. Această ajustare nu echivalează cu o renunțare, ci reflectă nevoia ca politicile de mediu să fie integrate într-un cadru mai larg de priorități, prin măsuri calibrate care evită dezechilibresociale și blocaje de implementare.
Capacitatea Uniunii de a-și menține direcția depinde, în mare măsură, de încrederea pe care o generează în rândul cetățenilor și al mediului economic. Dacă politicile climatice sunt percepute ca realiste și echitabile, ele pot beneficia de sprijin larg; în lipsa acestui sprijin, riscă să fie văzute ca impuneri care generează instabilitate. La fel de importantă este capacitatea instituțională de a adapta politicile în timp real, prin mecanisme de consultare, implicarea actorilor locali și utilizarea unor date credibile, astfel încât aplicarea să rămână relevantă și flexibilă.
De asemenea, este important ca obiectivele pe termen lung să fie sprijinite de inițiative concrete la nivel local și regional. Proiectele de infrastructură sustenabilă, schemele de sprijin pentru tranziția justă în zone afectate de restructurări industriale sau investițiile în cercetare și inovare pot avea un impact major în menținerea traiectoriei generale. În acest peisaj în schimbare, leadershipul climatic nu se măsoară doar prin ambiția țintelor, ci și prin capacitatea de a le adapta la realitățile curente fără a le compromite esența. Dacă Uniunea reușește să mențină acest echilibru, își poate păstra rolul de promotor al tranziției verzi, oferind un model care combină sustenabilitatea cu reziliența.

Green eDIH în contextul sprijinului pentru tranziția sustenabilă
Într-un context în care politicile climatice europene se adaptează la noi realități economice și geopolitice, inițiativele care facilitează adoptarea tehnologiilor verzi devin esențiale. Green eDIH este un astfel de ecosistem de inovare digitală, care susține tranziția către sustenabilitate prin soluții adaptate, expertiză locală și parteneriate strategice.
În acest sens, Green eDIH susține, de exemplu, implementarea Critical Raw
Materials Act (CRMA) doar în paralel cu aplicarea principiilor Industriei 4.0, în special digitalizarea lanțurilor valorice, trasabilitatea materiilor prime critice și optimizarea resurselor prin tehnologii avansate. Prin expertiza sa, Green eDIH contribuie la dezvoltarea unor ecosisteme reziliente, în care competitivitatea industrială este consolidată prin sustenabilitate și inovație digitală. Această abordare integrează eficiența tehnologică și responsabilitatea față de mediu, susținând tranziția către o economie europeană mai autonomă, mai verde și mai sigură.