Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Sub presiunea tăcerii: cercetarea românească între fărâme de idei și firimituri de buget

30 Iunie 2025



Pentru orice națiune care privește cu luciditate către viitor, cercetarea este nu un cost, ci o investiție esențială. În România, însă, cercetarea continuă sa fie tratată ca o povară bugetară, iar cercetătorii ca un grup privilegiat, rupt de realitate și ineficient. Această percepție deformată nu este întâmplătoare. În spatele ei se află o construcție narativă subtilă, dar persistentă, întreținută de actori politici care, în lipsa unor strategii vizionare, aleg calea populismului bugetar și a suspiciunii proiectate asupra elitelor intelectuale.

Ostracizarea cercetării: o strategie tacită de subminare
Mesajele publice ale politicienilor, fie prin omisiune, fie prin insinuare, induc ideea că cercetarea consumă bani fără să producă rezultate vizibile. În realitate, cercetarea este una dintre puținele activități a căror valoare se multiplică pe termen lung, generând cunoaștere, inovație și transfer tehnologic. În lipsa unei politici coerente de comunicare publică, cercetarea este lăsată fără apărare în fața acestor atacuri mediatice și politice. Printr-o retorică subtilă, dar insistentă, cercetătorii sunt portretizați ca beneficiari ai unor fonduri „inutile” sau „nemuncite”, iar munca lor – deseori abstractă și invizibilă pentru ochiul grăbit – este transformată într-o povară bugetară în imaginarul colectiv. Se evită cu grijă prezentarea rezultatelor concrete, a impactului tehnologic sau social al proiectelor, iar în schimb se amplifică narațiuni simpliste despre „cheltuieli fără rezultate”. Astfel, se construiește o formă de ostilitate socială latentă, în care cercetarea este percepută nu ca un bun public esențial, ci ca un moft elitist susținut de bani publici. Această delegitimare tăcută, cultivată uneori chiar prin canale oficiale, nu face decât să izoleze și mai mult comunitatea științifică de societate, să descurajeze tinerii și să slăbească încrederea în cunoaștere ca fundament al progresului.
Institutelor naționale de cercetare-dezvoltare (INCD) li se reproșează frecvent că nu se autofinanțează, că nu produc rezultate „vandabile” sau că personalul este supradimensionat. Aceste narațiuni ignoră atât rolul public, strategic și de suveranitate al INCD-urilor, care nu pot fi judecate exclusiv prin prisma profitului imediat, dar și realitatea. Aceste instituții sunt supuse unei presiuni financiare constante, generate de lipsa cronică a unei finanțări predictibile.
Presiunea retorică, căreia i se adaugă lipsa unei campanii publice de comunicare științifică la nivel național, duce la izolare instituțională și la scăderea respectului profesional pentru cercetători. În loc să li se recunoască rolul în transferul tehnologic, inovare sau, de exemplu, în obiective tangibile și foarte vizibile, precum protejarea patrimoniului național, cercetătorii sunt asimilați, în mod nedrept, cu o „elită” deconectată de nevoile reale ale societății.
Este necesară o schimbare profundă de discurs, inițiată de autoritățile publice, în care cercetarea să fie recunoscută ca factor esențial al dezvoltării durabile, al securității naționale și al progresului tehnologic. Instituțiile publice și media trebuie să colaboreze pentru a construi o imagine corectă a rolului științei în societate. Este o nevoie urgentă de implementare a unei strategii naționale de comunicare a științei, cu sprijin bugetar dedicat, și nu doar acțiuni minore cu bugete sub-dimensionate.

Lipsa predictibilității și incertitudinea cronică
Cercetarea românească suferă și din cauza unei repartizări inegale a resurselor între diferitele componente ale sistemului. Universitățile, institutele Academiei Române și INCD-urile concurează adesea pentru aceleași resurse limitate, însă pornind de pe poziții inegale (aspecte arhicunoscute de toți cercetătorii).
În absența unei finanțări de bază solide și predictibile, institutele naționale de cercetare-dezvoltare (INCD) se văd constrânse să își asigure aproape întreaga funcționare prin participarea la competiții de proiecte. Acestea însă, departe de a fi un mecanism stabil de sprijin, funcționează într-un cadru lipsit de ritmicitate și transparență, fără un calendar anual clar și fără un buget previzibil. Un exemplu elocvent este oferit de competiția Proiect Experimental Demonstrativ (PED), extrem de populară în rândul cercetătorilor, care a cunoscut o evoluție descendentă marcantă din punct de vedere financiar. Dacă bugetul alocat inițial pentru competiția PED 2024 era de 53 de milioane de lei și a fost ulterior majorat la aproape 102 milioane (măsură lăudabilă, de altfel), trebuie subliniat că, prin comparație, competițiile anterioare – PED2016, PED2019 și PED2021 – au beneficiat de fonduri de aproximativ 140, 188, respectiv 100 de milioane de lei.

Diminuarea tăcută, dar constantă a capacității de finanțare reală a cercetării experimentale nu doar că afectează calitatea rezultatelor, dar și transmite un semnal clar: competitivitatea este invocată, dar nu sprijinită.
Această aparentă stabilitate numerică este însă înșelătoare. Într-un context marcat de inflație galopantă, de creșterea prețurilor materialelor, serviciilor și traiului zilnic, bugetele reale – în termeni de putere de cumpărare și capacitate de susținere a cercetării – s-au prăbușit. Un indicator simplu și relevant în acest sens este salariul minim brut pe țară garantat în plată. La data lansării competițiilor, bugetul total al PED2016 era echivalentul a peste 111.500 de salarii minime, PED2019 – în jur de 80.000, PED2021 – aproximativ 39.200, în timp ce, în ciuda suplimentării bugetului, competiția PED2024 ajunge doar la echivalentul a 25.100 salarii minime.
Și mai revelatoare este comparația la nivelul proiectelor individuale: valoarea maximă a unui proiect finanțat în cadrul PED2016 echivala cu 480 salarii minime, în PED2019 cu aproximativ 255, în PED2021 cu 235, iar în PED2024 coboară la echivalentul a doar 185 salarii minime, pentru o perioadă de 24 de luni. Iar în valoarea proiectelor trebuie incluse toate tipurile de cheltuieli – de personal, logistice, de mobilitate și cheltuieli indirecte – ceea ce lasă o marjă tot mai îngustă pentru desfășurarea efectivă a activității științifice.
Această diminuare tăcută, dar constantă a capacității de finanțare reală a cercetării experimentale nu doar că afectează calitatea rezultatelor, dar și transmite un semnal clar: competitivitatea este invocată, dar nu sprijinită. Iar fără o reformă reală a modului în care sunt concepute, lansate și finanțate aceste apeluri, cercetarea aplicativă din România riscă să rămână captivă într-o spirală a eșecului structural.

Este necesară reformarea profundă a procesului de evaluare, clarificarea procedurilor de contestare și implicarea comunității științifice (cel puțin prin intermediul colegiilor consultative) în procesul de monitorizare a calității evaluărilor. Fără un mecanism real de auditare și corecție a procesului de evaluare, sistemul național CDI își va pierde treptat credibilitatea.
Aceasta incertitudine duce la dificultăți majore (dacă nu chiar la imposibilitate) în construirea unor echipe de cercetare stabile, afectând direct capacitatea de a dezvolta proiecte consistente, pe termen mediu și lung. Nu se pot angaja cercetători noi, nu se pot iniția direcții strategice pe termen mediu sau lung, nu se pot accesa surse externe de finanțare fără certitudinea unei finanțări de bază. În loc să conducă proiecte, directorii institutelor devin „pompieri administrativi”, încercând să mențină funcționale unități aflate constant la limita supraviețuirii financiare. Mai mult, fluctuațiile bugetare împing cercetătorii într-o stare de nesiguranță profesională și personală, care îi descurajează și îi împinge către alte domenii sau către diaspora științifică.

Soluții de redresare
Soluția, asumată inițial la aprobarea PNCDI IV, este relativ simplă: publicarea unui calendar anual fix și a bugetelor estimate (sau, mai potrivit, a unei rate minime de succes) pentru toate competițiile naționale, cu respectarea termenelor asumate, pentru întreaga perioadă a Planului Național, acompaniată de introducerea unei finanțări instituționale minime, bazate pe performanță, care să permită continuitatea funcționării institutelor între competiții.
Un alt punct critic, corelat cu cele menționate anterior, îl reprezintă calitatea procesului de evaluare a proiectelor depuse în competițiile naționale. Dincolo de discrepanțele de la un evaluator la altul, foarte multe fișe de evaluare conțin contradicții flagrante, observații irelevante sau aprecieri arbitrare. În loc să fie un proces corectiv, etapa de răspuns la comentarii rămâne formală, iar eventualele contestații rareori duc la modificarea scorurilor sau reevaluarea reală a propunerilor, lăsând impresia că aceste mecanisme sunt pur formale. Mai grav, se perpetuează senzația unui sistem „închis”, în care nu transpar criteriile reale de selecție și în care influența rețelelor informale pare să conteze mai mult decât valoarea științifică propriu-zisă. Această stare de fapt alimentează neîncrederea în competiții și demobilizează cercetătorii. Deși afișate ulterior finalizării competițiilor, listele evaluatorilor nu conțin informații de bază, privind calitatea acestora (incluzând, de exemplu, indicatori scientometrici, domeniul de specialitate, link către un CV public) și domeniile în care au evaluat.
Este necesară reformarea profundă a procesului de evaluare, clarificarea procedurilor de contestare și implicarea comunității științifice (cel puțin prin intermediul colegiilor consultative) în procesul de monitorizare a calității evaluărilor. Fără un mecanism real de auditare și corecție a procesului de evaluare, sistemul național CDI își va pierde treptat credibilitatea.

Este timpul ca întreaga comunitate științifică să își revendice rolul, să reacționeze solidar și articulat. Este timpul ca noi, cercetătorii, să ne recâștigam vocea și să cerem respectul pentru munca grea, pentru integritate și pentru contribuția reală la progresul societății românești. Avem nevoie de voci coerente, articulate și argumentate care să transmită mesaje publice, dar și directe. Voci care să se facă auzite dincolo de sterile dezbateri publice.
În acest context, merită amintită și competiția Centre de Excelență (CoEx), aflată în aceste zile în etapele finale. Demarată ca o inițiativă lăudabilă și bine-venită, un adevărat moment de cotitură în strategia de finanțare a instituțiilor de cercetare, care să conducă la formarea unor grupuri capabile să răspundă unor provocări complexe, adaptate specificului național, pe termen lung și foarte lung, sub coordonarea unor directori de proiect cu vizibilitate și credibilitate, competiția își va anunța în aceste zile laureații. În primul rând, se cuvine să fie felicitați toți cei care au avut curajul și energia să construiască consorții viabile. Efortul de a crea o viziune comună, de a pune împreună resurse și competențe, este în sine o dovadă de maturitate și profesionalism.
Selecția viitoarelor Centre de Excelență va concentra resurse publice substanțiale. Din păcate, modul în care sunt comunicate rezultatele (cel puțin cele preliminare — simpla împărțire în două categorii, „sub 85 de puncte” și „≥ 85 de puncte”) nu oferă deloc claritate asupra ierarhiei reale a meritului. Astfel de practici (nepublicarea punctajelor, anonimizarea cercetătorilor sau a instituțiilor) nu își au locul într-un mediu academic în care valoarea fiecărui cercetător sau grup de cercetare ar trebui, în primul rând, validată și acceptată de comunitatea științifică locală. În special în cazul unor competiții de asemenea anvergură, ar fi de dorit publicarea punctajelor detaliate complete, dar și a unor rapoarte sintetice de evaluare (conținând inclusiv indicatorii asumați de consorțiu), astfel încât întreaga comunitate științifică să poată verifica obiectivitatea procesului și evoluția acestor centre pe termen lung. Un centru de excelență nu trebuie să fie doar o etichetă administrativă sau o sursă de venit pentru prezent și viitorul imediat, ci un nucleu activ de inovare, cercetare interdisciplinară și formare de resurse umane performante.

Apel către cercetători: asumarea unui rol activ în spațiul public
România are cercetători de valoare, infrastructură științifică competitivă în multe domenii și o poziționare strategică la intersecția unor priorități europene. Ceea ce lipsește este un cadru stabil, predictibil și meritocratic. Este timpul ca întreaga comunitate științifică să își revendice rolul, să reacționeze solidar și articulat. Este timpul ca noi, cercetătorii, să ne recâștigam vocea și să cerem respectul cuvenit nu pentru privilegii, ci pentru munca grea, pentru integritate și pentru contribuția reală la progresul societății românești.
Pentru a atinge această țintă este imperativ ca cercetătorii să își asume un rol mai activ în spațiul public. Timpul tăcerii și al izolării trebuie să se încheie. Avem nevoie de voci coerente, articulate și argumentate care să transmită mesaje publice, dar și directe. Voci care să se facă auzite dincolo de sterile dezbateri publice. În contextul în care sindicatele reprezentative din sistem (cele care ar trebui să se constituie în vocea cercetătorilor) sunt adesea lipsite de vizibilitate și/sau deconectate de la realitățile din institute, revine fiecăruia dintre noi sarcina să își facă auzită vocea. Direct, prin intermediul reprezentanților politici aleși, sau prin intermediul membrilor structurilor consultative relevante (Consiliul Național pentru Cercetare Științifică, Colegiul Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare), structuri a căror componență este publică – scrieți-le! Aceste consilii trebuie să își afirme și să își confirme rolul de punți de legătură între comunitatea științifică și autorități.
Doar printr-un dialog structurat, deschis și constant, sistemul de cercetare românesc poate ieși din criza de încredere și predictibilitate în care se află.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite