Revista >> Iunie 2025 [Nr. 274] >> IT&C

De ce buzunarele noastre s-au săturat să fie solidare cu bugetul de stat

Corina Vasile, Director Executiv, ANIS

30 Iunie 2025

Un IT-ist, un fermier, un corporatist și un doctor intră într-un bar. În loc să-și strângă mâna și să dea noroc cu o bere, se uită în jur și stau cu mâinile lipite de buzunare. Dar nici la muncă nu s-ar duce, pentru că efectiv nu mai merită. Nu e banc. Este o imagine destul de exactă a României economice din 2025: patru oameni din patru categorii sociale și economice diferite, dar toți afectați de același val de creșteri de taxe vehiculate „pe surse” sub pretextul solidarității.

Au toți un lucru în comun: când statul se uită la bugetul devalizat, pare să vadă doar buzunarele lor. Și toți se uită de unde ar putea să mai taie, poate că berea aceea nu e o idee bună, ce atâta socializare, pentru că meditațiile copilului trebuie plătite, gardul trebuie reparat, chiria nu așteaptă și medicamentele trebuie cumpărate. Paradoxal, partidele în negocieri de guvernare pare că nu se uită de unde să mai taie, doar cum să ia și mai mult de la cei care plătesc deja prea mult.
Conform Eurostat, România se află în top 5 al țărilor UE cu cea mai mare povară fiscală pe muncă: 41,3%, peste media UE de 38,8%. Dacă adăugăm și contribuțiile angajatorului, 100 de lei de salariu net costă în realitate peste 170 de lei. Diferența se duce la stat, sub formă de CAS, CASS, CAM și impozit pe venit.

(Sursa: Eurostat - Tax wedge on labour)
Nota bene, în toate statele cu fiscalizare mare pe muncă, există un sistem cuprinzător de deductibilități, care reduce povara fiscală pentru majoritatea contribuabililor. Nu e cazul nostru, singura deductibilitate e o sumă anuală derizorie pentru contribuția la pensia facultativă.

Solidaritate? Cu cine?
Argumentul vehiculat e că salariații mai bine plătiți (s-au vehiculat variante de prag între 10.000 brut la 10.000 net pe lună) ar trebui să plătească un procent mai mare de impozit decât cei cu salarii mici, o „taxă de solidaritate”.
Trecând peste faptul că ei plătesc deja mai mult - pentru că 10% din 5.000 de lei = 500 de lei, iar din 10.000 de lei = 1.000 de lei – supraimpozitarea salariilor mai mari nu ajută cu nimic bunăstarea salariatului cu salariu mai mic. Pentru că această „redistribuire” teoretică a bunăstării trece prin meandrele administrației statului. Și aici e buba: banii, mulți sau puțini, adunați de la toți, sunt cheltuiți ineficient. Reacțiile din societate, indiferent de orientarea politică, resping total acest argument: oamenii nu mai vor să fie solidari cu o administrație ineficientă, cu o clasă politică care alimentează, în mod iresponsabil, deficite de peste 9% din PIB.

Stabilirea unor praguri fixe pentru impozitare mai ridicată poate crea efecte inverse: angajații vor evita depășirea artificială a unui prag ca să nu fie penalizați, ceea ce înseamnă venituri mai mici declarate și taxe mai puține colectate.
În privat, salariile mari reflectă competență, productivitate și asumare de responsabilitate. În sectorul public, exemple precum medicii specialiști arată cât de valoroși sunt acei profesioniști pe care nu-i avem în număr suficient.
Problema nu sunt acești oameni, ci lipsa de responsabilizare în administrație. Nimeni nu-și pierde funcția pentru un deficit bugetar de 9% sau pentru un gap de TVA de 30%.

Reducerea inegalităților? O falsă problemă
Datele arată că justificarea taxării progresive prin invocarea inechității sociale nu își găsește fundament statistic. România are a treia cea mai mică inegalitate socială din Uniunea Europeană, după indicele Gini calculat pe veniturile din salarii, conform unui studiu EUROFOUND din 2024 citat în studiul realizat de ASE pentru Confederația Patronală Concordia Sistemul fiscal din România: prosperitate, convergență și sustenabilitate fiscal - bugetară.

Echitate?
Este firesc să susținem prin contribuții sociale pe cei care nu pot munci sau care se află temporar în afara pieței muncii, la fel cum este legitim să sprijinim sistemul de pensii, bazat pe solidaritatea dintre generații. Dar ce facem cu cei care beneficiază fără să fi contribuit proporțional?
Poate că e momentul să redeschidem discuția despre plafonarea contribuțiilor la sănătate și integrarea lor într-un sistem fiscal mai simplu și mai echitabil, în cota unică de impozit pe venit.

Când nu mai merg argumentele „morale”, vin cele macroeconomice
„Nu avem alte soluții pe termen scurt, trebuie să prezentăm un plan fiscal credibil, altfel ratingul scade, fondurile europene se opresc, e dezastru, deci plătiți, dacă vreți să fiți parte din soluție, nu din problemă.” Doar că nici salariații, nici angajatorii lor, nu sunt autorii problemei, dimpotrivă, ei au fost mereu soluția. Iar în discuție este mereu impactul bugetar de termen scurt, nu impactul economic.
Toate scenariile de creșteri de impozite înseamnă scădere economică, care duce la pierderi de locuri de muncă, la sărăcirea oamenilor. Niciun scenariu de creștere a impozitării pe muncă nu rezolvă problema deficitului bugetar excesiv. Pentru că doar mai puțin de 7% dintre salariați trec pragul de 10.000 lei net/lună, nici măcar teoretic nu se adună în plus la buget mai mult de 0,2% din PIB. În schimb are un impact cert în scădere economică, care ne duce în recesiune, închideri de companii, pierderi de locuri de muncă.
Istoria recentă ne arată că majorările de taxe au avut costuri economice serioase și nu au produs redresări sustenabile.
În 2010, majorarea TVA de la 19% la 24% a dus la o explozie a inflației (7,96%) și o cădere a consumului cu peste 5%. Deficitul a fost „acoperit”, dar economia s-a contractat. (Sursa: BNR - Raport anual 2010 - https://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6874).
În 2009, introducerea impozitului forfetar a dus la închiderea a peste 135.000 de firme. IMM-urile au fost cele mai lovite. Măsura a fost abandonată după 2 ani de costuri economice. (Sursa: CNIPMMR - Impactul fiscalității asupra IMM).