Revista >> Octombrie 2025 [Nr. 277] >> Cercetare & Invatamant superior

Tara care își epuizează cercetarea. Între rectificări, pierderi tăcute și reforme nesfârșite

Dr. habil. Radu Claudiu Fierascu

27 Octombrie 2025

Sunt ani în care cercetarea pare că respiră adânc, pregătindu-se pentru un salt înainte, și alții în care abia mai pâlpâie, susținută de tenacitatea celor care aleg să rămână. 2025 a început cu senzația că ne aflăm undeva între aceste două stări: o comunitate științifică tot mai obosită, prinsă între dorința de a continua și constatarea lucidă că sistemul, așa cum e el astăzi, sprijină cu dificultate un domeniu care ar trebui (nu doar declarativ) să fie prioritar. Din păcate, trecerea acestui an nu a adus schimbări pe măsura așteptărilor. Multe fragilități s-au adâncit, iar altele capătă conturul unei crize structurale. Cercetarea românească trăiește astăzi într-un amestec de incertitudine, prudență și rezistență discretă. Încă se publică articole, încă se scriu proiecte, încă se predau rapoarte. Dar, tot mai des, în spatele acestor gesturi se simte o oboseală colectivă, semnul unui mecanism care se mișcă din inerție, fără direcție clară.

Între promisiune și rectificare
Puține lucruri sunt mai toxice pentru cercetare decât incertitudinea bugetară. Dacă începutul anului aduce neliniști legate de aprobarea bugetului, sau de lansarea unor noi competiții (din lungul șir al celor declarate ca „gata de lansare”), finalul fiecărui an vine cu alt gen de tensiune: Se va putea duce totul până la capăt? Se vor achita tranșele restante? Vom mai fi aceiași colegi și la anul?
Între aceste două extreme – promisiunea și rectificarea – se consumă mare parte din energia unui sistem care ar trebui să planifice pe termen lung, dar care e obligat să reacționeze de pe o lună pe alta. Într-un laborator, fiecare consumabil întârziat, fiecare licitație blocată, fiecare tranșă amânată înseamnă timp pierdut, experimente întrerupte și nervi întinși. Dincolo de hârtii, aceste amânări au chipuri și consecințe umane: tineri cercetători care își caută alternative, echipe care se destramă, teme de cercetare care devin irelevante din cauza decalajului temporal.
Această incertitudine perpetuă are un efect insidios: transformă vocația în resemnare. Să muncești un an întreg fără să știi dacă vei putea continua în următorul, să îți vezi colegii plecând nu din lipsă de pasiune, ci din lipsă de orizont — e o formă de umilință tăcută, dar adâncă. Într-un sistem care ar trebui să cultive curajul intelectual, cercetătorii sunt obligați să devină contabili ai propriilor speranțe. România pare că și-a transformat cercetarea într-un exercițiu de rezistență psihologică, o probă continuă de răbdare și adaptare la impredictibil.
Ceea ce doare cel mai mult nu este lipsa banilor, ci lipsa ritmului. Cercetarea trăiește din continuitate — dintr-o succesiune firească de etape, teste, idei. Când finanțarea se fragmentează, și cunoașterea se rupe. În lipsa unei planificări coerente, proiectele nu se mai sprijină unele pe altele, ci concurează între ele pentru aceleași resurse limitate, într-un joc absurd al supraviețuirii.
În alte țări stabilitatea bugetară e o premisă de lucru; la noi, e o excepție norocoasă. În laboratoarele românești, oamenii au ajuns să-și măsoare efortul în săptămâni până la următoarea rectificare bugetară. În loc să-și concentreze energia pe rezultatele științifice, sunt obligați să anticipeze „pauzele de finanțare” și să-și reproiecteze cercetarea în funcție de ele.
Această logică de supraviețuire a înlocuit strategia cu improvizația. În locul planurilor de dezvoltare apar planuri de avarie, în locul curajului — prudența. Or, cercetarea trăiește din risc asumat și din libertatea de a explora necunoscutul. Când finanțarea devine o loterie, curajul dispare, iar inovația se stinge încet, fără zgomot.
România nu duce lipsă de idei, ci de încrederea că ideile pot fi duse până la capăt. Și atâta vreme cât fiecare sfârșit de an va fi însoțit de aceeași întrebare — „Vom mai putea continua?” — cercetarea va rămâne prizoniera unei nesfârșite tranziții bugetare.

Exodul tăcut al vocațiilor
Exodul nu se vede la televizor, dar se simte în fiecare laborator gol, în fiecare birou unde lumina rămâne aprinsă doar pentru că cineva mai speră. Este un fenomen tăcut, dar constant, care sapă adânc în fundația cercetării românești. Nu se petrece brusc, ci lent, printr-o sumă de renunțări mici, aparent individuale, dar care în timp devin o migrație colectivă a inteligenței.
Tinerii doctoranzi care câștigă burse în străinătate se întorc din ce în ce mai rar. Pleacă pentru un stagiu, pentru o specializare, pentru un post-doctorat, dar de cele mai multe ori rămân acolo unde știința nu e o luptă cu precaritatea. Cei care aleg să revină descoperă un sistem care nu i-a așteptat și nici nu pare pregătit să-i recupereze. Birocrația sufocantă, lipsa predictibilității și, adesea, o cultură instituțională care recompensează conformismul mai mult decât performanța îi fac să se întrebe, tot mai des, dacă nu cumva au greșit întorcându-se.
Cei care rămân o fac, de cele mai multe ori, din loialitate — față de loc, față de o echipă, față de ideea că „cineva trebuie să continue”. Dar loialitatea, oricât de nobilă, nu ține loc de infrastructură. În institute, contractele temporare și proiectele fragmentate fac imposibilă planificarea unei cariere. Se trăiește de la grant la grant, de la apel la apel, într-o cursă continuă pentru supraviețuire profesională. Exodul nu e doar o pierdere numerică. E o pierdere de memorie instituțională, de tradiție și de continuitate. Fiecare plecare înseamnă un gol de cunoștințe, dar și un mesaj transmis celor rămași: că pasiunea, oricât de mare, nu poate compensa absența siguranței. Cei care rezistă încep, încet, să internalizeze această realitate — că în România cercetarea e un act de vocație, dar nu o carieră.
S-a spus adesea că plecarea tinerilor e o consecință firească a globalizării, că mobilitatea face parte din normalitatea lumii moderne. Dar aici nu e vorba de libertatea de a pleca, ci de neputința de a rămâne. Când un cercetător părăsește țara nu pentru o ofertă mai bună, ci pentru că sistemul i-a închis orizontul, nu mai vorbim despre globalizare, ci despre abandon. Și acest abandon are un cost pe care nu-l vedem imediat. Când generații întregi pleacă, nu pierdem doar competență științifică, ci și posibilitatea de a crea modele, de a inspira. Universitățile rămân fără mentori, institutele fără coordonatori, iar studenții fără repere. În timp, absența devine normă, iar tăcerea — acceptabilă.
România își exportă inteligența fără să-și dea seama că, odată cu fiecare plecare, pierde și o parte din identitatea ei. Cunoașterea nu se mai transmite, ci se risipește. Se diluează în proiecte europene conduse din afară, în colaborări unde românii sunt parteneri de execuție, nu de viziune. Și totuși, paradoxal, nu lipsa de oportunități este cea care doare cel mai tare, ci indiferența cu care societatea privește aceste plecări. Când un sportiv pleacă, e știre. Când pleacă un cercetător, e o notă de subsol, o rubrică statistică. Nimeni nu întreabă de ce, nimeni nu regretă. Așa s-a ajuns ca plecarea să nu mai fie un eveniment, ci o rutină.
O țară care nu-și prețuiește vocațiile le condamnă la tăcere. Exodul tăcut nu e doar rezultatul unui sistem slab finanțat, ci dovada unei fracturi de sens între stat și oamenii care ar trebui să-l ajute să se dezvolte. Câtă vreme cercetarea va fi privită ca o cheltuială și nu ca o investiție, fiecare generație nouă de cercetători va fi mai mică decât precedenta. Iar într-o zi, vom realiza că nu mai avem pe cine pierde — pentru că deja i-am pierdut pe toți.

Birocrația ca disciplină a neputinței
În teorie, birocrația ar trebui să garanteze transparența și controlul. În practică, a devenit o formă de pedeapsă colectivă. În cercetarea românească, birocrația nu mai e un instrument al ordinii, ci o disciplină a neputinței — o rețea de reguli și proceduri menită mai degrabă să țină totul sub control decât să sprijine progresul.
Fiecare proiect, oricât de mic, vine însoțit de un cortegiu de documente, rapoarte, justificări și verificări, documente administrative care, paradoxal, par mai importante decât rezultatele în sine. Cercetătorii ajung să petreacă mai mult timp explicând ceea ce vor să facă decât făcând efectiv cercetare. În spatele fiecărui experiment reușit se ascunde o luptă surdă cu birocrația — o bătălie invizibilă, dar extenuantă.
Această birocrație sufocă inițiativa și transformă orice încercare de inovație într-un act de curaj administrativ. Mulți cercetători seniori vorbesc deja despre o „cultură a suspiciunii”, în care orice idee e privită mai întâi prin prisma riscurilor financiare, nu a potențialului științific. În loc să fie încurajați să exploreze, oamenii sunt învățați să se protejeze. Să joace sigur, să nu greșească procedura, să evite interpretările neconvenționale.
Și poate cel mai grav este faptul că, prea adesea, cercetătorii sunt controlați, verificați și evaluați de oameni care nu au cele mai mici cunoștințe despre cercetare. Experți în reglementări, dar nu în știință, aceștia aplică rigid reguli menite pentru contabilitate, nu pentru cunoaștere. Cum să explici, de pildă, că o ipoteză științifică nu e o certitudine, că un experiment poate eșua fără ca asta să însemne risipă? Când inovația e judecată cu grila unei proceduri financiare, singurul rezultat posibil e frica. Frica de a încerca, frica de a greși, frica de a depăși șablonul.
Birocrația a reușit ceea ce lipsa banilor n-a putut: să reducă entuziasmul. Într-un sistem care se teme mai mult de abateri decât de stagnare, cercetătorul devine un funcționar al propriei curiozități, obligat să-și justifice fiecare oră și fiecare idee. Fiecare raport în plus este o oră în minus din timpul dedicat cercetării, fiecare viză o piedică în calea unui rezultat care ar fi putut conta. Mai grav, acest tip de control nu e neutru. El transmite un mesaj subliminal, dar persistent: că cercetătorul nu este demn de încredere. Că trebuie verificat permanent, supravegheat, auditat. Că orice neconcordanță birocratică e mai gravă decât o întrebare științifică nepusă. Astfel, sistemul produce conformism, nu curaj; diligență, nu descoperire.
În alte țări, birocrația e digitalizată, transparentă și minimală, construită pentru a lăsa loc creației. În România, e încă un labirint de hârtii — simbol al unei lumi administrative care n-a înțeles niciodată ce înseamnă cercetarea reală.
Adevărata dramă e că birocrația nu doar încetinește, ci descurajează. Mulți tineri pleacă nu pentru salarii mai mari, ci pentru libertatea de a lucra fără să justifice fiecare pas. Alții, rămași în sistem, învață să tacă și să „bifeze” totul corect, renunțând treptat la spontaneitate, la experiment, la vis.
Cercetarea nu se teme de reguli, dar se sufocă în formalism. Știința are nevoie de rigoare, dar rigoarea nu înseamnă suspiciune. O societate care își tratează cercetătorii ca pe potențiali vinovați nu va descoperi niciodată ceva cu adevărat nou.

Pierderea încrederii
Eroziunea încrederii nu se vede de pe o zi pe alta; se acumulează. Promisiuni amânate, reguli modificate în mers, evaluări greu de citit public—fiecare dintre acestea adaugă câte un strat de rezervă.
Tot mai mulți cercetători percep competițiile naționale ca insuficient de transparente: justificări scurte, comentarii contradictorii, trasee decizionale puțin explicate. Or, încrederea se hrănește din claritate: criterii explicite, termene respectate, ierarhii și rapoarte publice.
Ruptura atinge și relația cu factorii de decizie. Cercetătorii au nevoie să simtă că sunt ascultați, nu doar consultați formal. Dinspre autorități, un dialog consecvent și previzibil ar reduce tensiunea și ar readuce sentimentul de parteneriat. Dinspre comunitate, disponibilitatea la feedback onest și responsabil ar întări credibilitatea proceselor. Pentru un cercetător, să simtă că reprezentanții statului nu au încredere în el este mai dureros decât lipsa fondurilor. Încrederea nu e o recompensă, ci o condiție de funcționare. Când ea dispare, orice entuziasm devine suspect, orice propunere — imposibilă, orice soluție — negociabilă.
Nici publicul nu e departe de această ecuație. Dacă știința rămâne închisă în jargon, fără a coborî în spațiul comun, sprijinul social va rămâne modest. A povesti pe înțelesul tuturor ce facem și de ce contează nu este „PR”, ci o datorie civică. Iar izolarea naște cinism: „De ce să mai încercăm?”, „De ce să mai contestăm?”, „Oricum nu se schimbă nimic”. Când aceste întrebări devin reflexe, sistemul e deja bolnav.
Încrederea e liantul invizibil fără de care știința se dezintegrează. Ea nu se construiește prin frică, ci prin parteneriat. Când statul va începe să creadă cu adevărat în cercetătorii săi — și când cercetătorii vor simți că această credință nu e doar retorică — abia atunci cercetarea românească va putea renaște.
Până atunci, pierderea încrederii rămâne rana deschisă a unui sistem care, de prea mult timp, funcționează fără suflet.

Spectrul desființării
Deasupra institutelor naționale plutește, tot mai dens, spectrul desființării. Nu este un pericol imaginar, ci o realitate care prinde contur în tăcere, sub forma unor planuri de „reorganizare”, „optimizare” sau „integrare” ce par, la prima vedere, raționale. În spatele acestor cuvinte se ascunde însă o idee periculoasă: aceea că institutele de cercetare ar fi simple extensii administrative, entități dispensabile care pot fi comasate, absorbite sau desființate fără pierderi semnificative. Unele sunt împinse spre colaps prin subfinanțare cronică, altele sunt „reorganizate” prin absorbție universitară, în numele unei eficiențe pe care nimeni nu o definește clar. În realitate, se pierde treptat o infrastructură științifică construită în decenii, cu competențe, echipamente și tradiții care nu pot fi reconstruite peste noapte. Cercetarea aplicată, deja fragilă, riscă să fie înghițită de structuri administrative mai mari, dar nu neapărat mai performante.
Absorbția institutelor în universități poate suna elegant în discursurile despre „sinergii” și „reforme structurale”. Dar în practică înseamnă un risc dublu: pierderea autonomiei profesionale și diluarea identității cercetării aplicate. O universitate are alte obiective — formarea, predarea, diseminarea cunoștințelor. Institutul are o altă misiune — explorarea, inovația, transferul tehnologic. Între cele două ar trebui să existe cooperare, nu contopire. În acest proces, cercetarea riscă să fie transformată într-o anexă didactică, o rubrică birocratică în organigrama unei universități obosite de propriile sale ierarhii.
O țară care își lasă institutele să moară nu renunță doar la știință, ci și la capacitatea de a-și gândi singură viitorul. Institutele sunt, prin esența lor, spații ale memoriei și ale continuității științifice. Ele păstrează experiența acumulată, competențe în domenii rare, cunoașterea aplicată care leagă teoria de realitate. A le desființa echivalează cu a rupe lanțul de transmisie dintre generații, cu a șterge memoria tehnologică a unei națiuni care și-a construit identitatea prin efort și inteligență.
Reforma nu înseamnă distrugere, ci reconectare. Universitățile și institutele nu trebuie să concureze, ci să colaboreze. Universitățile pot deveni parteneri naturali ai institutelor, oferindu-le resursa umană tânără, iar institutele pot oferi universităților acces la infrastructuri și experiența cercetării aplicative. Dar această complementaritate se bazează pe respect reciproc, nu pe subordonare.
În România, din păcate, pare să fi prins rădăcini o formă ciudată de centralizare mascată: concentrarea cercetării sub umbrela universitară, ca și cum ar fi vorba despre o simplă rearanjare contabilă. Dar știința nu se mută dintr-un birou în altul, nu se transferă prin decizie administrativă. Ea se cultivă, se crește, se protejează.
Spectrul desființării nu e doar o amenințare pentru institutele naționale, ci un semnal pentru întreaga societate: că am ajuns să confundăm eficiența cu simplificarea, și reforma cu demolarea.
O țară care-și pierde institutele își pierde și vocea în lumea științei. Și, odată cu ele, își pierde și speranța de a mai avea ceva de spus despre propriul viitor.

Cercul neputinței
Lipsa finanțării alimentează plecările; plecările scad performanța; performanța scăzută justifică noi tăieri bugetare. Așa se formează cercul neputinței — un mecanism discret, dar persistent, care menține sistemul de cercetare într-o stare de echilibru fragil, undeva între supraviețuire și stagnare.
Poate că nu este întreținut cu intenție, dar toți îl perpetuează prin tăcere, prudență și resemnare. Lipsa de curaj în luarea deciziilor se combină cu lipsa de resurse, iar din această combinație rezultă o lentoare instituțională greu de spart.
Cercetarea nu se prăbușește — doar se rostogolește lent, ca o roată care nu mai are direcție. Fiecare verigă a acestui cerc are explicația ei: fondurile insuficiente duc la rezultate modeste, rezultatele modeste la o nouă subfinanțare, iar subfinanțarea la noi plecări de oameni și idei. Este o spirală care nu se vede de la distanță, dar care erodează din interior orice încercare de reconstrucție.
Cei din interiorul sistemului o simt cel mai acut. De la un an la altul, aceeași rutină birocratică, aceleași promisiuni de reformă, aceleași bugete provizorii, aceleași speranțe temporare. Dincolo de cifre și documente, se acumulează o oboseală tăcută: senzația că totul se repetă, că nimic nu se schimbă cu adevărat, că fiecare efort nou trebuie să înceapă de la zero. Această oboseală nu e neapărat un reproș, ci o formă de apărare. Cercetătorii învață să fie prudenți, să nu se entuziasmeze prea repede, să nu creadă în reforme până nu le văd aplicate. Este o luciditate câștigată prin experiență, dar care, uneori, se transformă în blazare. Când prudența devine obișnuință, inovația se retrage, iar entuziasmul se transformă în rutină.
Totuși, cercul neputinței nu e imposibil de rupt. Există momente — scurte, dar reale — când inițiativele reușesc, când echipe mici produc rezultate remarcabile, când colaborări interinstituționale demonstrează că se poate. Aceste momente sunt dovada că nu sistemul în sine este sortit stagnării, ci felul în care îl lăsăm să funcționeze.
România nu duce lipsă de idei, ci de continuitate. Nu lipsa competenței ne ține pe loc, ci lipsa unei direcții care să conecteze eforturile disparate într-un sens comun. De aceea, adevărata reformă nu ar trebui să pornească de la restructurare, ci de la încredere — în oameni, în instituții, în rolul social al științei. Cercul neputinței nu e o condamnare, ci un diagnostic. El ne arată unde am ajuns și cât de departe putem merge dacă decidem, împreună, să schimbăm traiectoria. Pentru că stagnarea nu este o stare permanentă, ci doar o alegere repetată prea des. Și, uneori, primul pas spre ieșirea din cerc este pur și simplu curajul de a crede că se poate.

Direcții de ieșire: cum se poate repara tăcerea
Schimbarea nu trebuie să vină sub forma unei revoluții bruște, ci a unei reveniri la firesc. Cercetarea nu are nevoie de miracole, ci de ritm, de respect și de continuitate. Are nevoie de o infrastructură stabilă, de oameni care să creadă în munca lor și de o administrație care să le înțeleagă nevoile.
Primul pas ar fi, poate, cel mai simplu — predictibilitatea. Cercetarea trăiește din planificare, din acea succesiune firească de etape care dau sens și coerență muncii științifice. Când finanțarea devine imprevizibilă, efortul se diluează, iar rezultatele întârzie să apară. Predictibilitatea nu înseamnă doar bugete aprobate la timp, ci și asumarea unei viziuni pe termen lung: recunoașterea faptului că știința are nevoie de stabilitate pentru a genera progres.
Apoi vine simplificarea. Nu mai e nevoie de noi proceduri, ci de încredere și claritate. Birocrația nu poate garanta corectitudinea, dar poate ucide inițiativa. Digitalizarea proceselor, eliminarea redundanțelor și concentrarea asupra esențialului ar reda cercetătorilor cel mai prețios lucru pe care l-au pierdut: timpul.
Urmează refacerea încrederii, între cercetători, între instituții și între decidenți. Încrederea nu se impune prin ordine, ci se construiește prin coerență. Evaluări transparente, reguli aplicate egal, criterii simple și corecte — acestea nu sunt privilegii, ci semnele unei normalități.
Dialogul real, nu cel formal, ar putea transforma tensiunea tăcută dintre cercetători și autorități într-un parteneriat autentic.
O altă direcție ar fi reapropierea cercetării de societate. Atâta vreme cât știința va fi percepută ca un domeniu inaccesibil, izolat în jargon și rapoarte, nu va putea fi apărată public. Cercetarea trebuie să-și regăsească vocea civică: să se explice, să se arate, să se implice. O societate care înțelege ce înseamnă cercetarea va cere ea însăși ca aceasta să fie sprijinită.
De asemenea, este nevoie de echilibru între universități și institute, de colaborare și nu de subordonare. Universitățile formează oameni, institutele dezvoltă competențe. Împreună pot construi ecosisteme puternice de cunoaștere, în care formarea și cercetarea se susțin reciproc. Dar pentru asta e nevoie de respect, nu de dominație; de complementaritate, nu de absorbție.
Cercetarea românească nu are nevoie de miracole, ci de încredere, coerență și curajul de a merge înainte. Schimbarea poate părea lentă, dar fiecare pas, fiecare proiect dus la capăt, fiecare colaborare onestă construiește, încet, un nou început. Știința nu cere aplauze — cere doar timp și înțelegere. Iar dacă aceste două lucruri i se vor oferi, ea va întoarce societății de zece ori mai mult: în progres, în înțelepciune, în demnitate.
Privind înapoi, la toți acești ani de încercări, corect ar fi să recunoaștem că știința românească nu a dispărut, ci a rezistat. A făcut-o prin tăcere, prin răbdare, prin încăpățânarea de a nu renunța.
Poate că viitorul nu se va construi spectaculos, ci pas cu pas — prin echipe care rămân unite, prin idei care prind rădăcini, prin oameni care, în ciuda tuturor obstacolelor, aleg să creadă în ceea ce fac. O țară care își respectă cercetătorii se respectă, de fapt, pe sine. Și dacă România va înțelege, în cele din urmă, că știința nu este o povară bugetară, ci forma cea mai curată a speranței, atunci cercetarea nu va mai trebui să se apere. Va putea, din nou, să respire!