Revista >> Decembrie 2025 [Nr. 279] >> Cercetare & Invatamant superior

Când știința (încă mai) respiră, între reușite și amânări

Dr. habil. Radu Claudiu Fierascu

22 Decembrie 2025

Un final de an în care cercetarea românească își caută, încă o dată, echilibrul dintre luciditate și speranță. Într-un an în care cercetarea românească a oscilat între reușite individuale și așteptări amânate, comunitatea științifică a înțeles, din nou, că progresul nu depinde doar de talent sau de muncă, ci și de stabilitatea unui cadru instituțional coerent. Reușitele confirmă potențialul, însă impredictibilitatea deciziilor și ritmul adesea fragmentat al politicilor publice continuă să apese asupra unei comunități care își duce munca cu demnitate, chiar și atunci când sprijinul întârzie. La final de an, folosim acest prilej nu pentru a găsi vinovați, ci pentru a oferi o privire lucidă asupra unui sistem care încă respiră, dar care are nevoie de mai mult oxigen administrativ și politic decât primește.

Lumina dintre umbre
Există momente în care cercetarea românească reușește să fie vizibilă, respectată și ascultată în afara granițelor. Dacă, de obicei, sărbătorim reușitele pur științifice, astăzi cred trebuie să menționăm apariția în Nature a articolului semnat de dr. Lucian Pintilie (https://www.nature.com/articles/d41586-025-03884-x), un text limpede, curajos și profund onest despre riscul ca precaritatea structurală să împingă cercetarea din România într-o zonă de irelevanță strategică. Mesajul nu este dramatic, ci lucid, venind din partea unui cercetător de elită care, în opinia mea, nu vorbește din frustrare, ci din responsabilitatea pe care o simte față de sistemul din care provine.
Astfel de gesturi ne reamintesc că cercetarea românească are resurse reale de valoare și de vizibilitate. Există competență, există idei, există proiecte capabile să stea lângă orice inițiativă europeană de anvergură; ba chiar, adesea, lipsa finanțării și competiția acerbă pentru mult prea puținele resurse disponibile ne-a adus în situația ca proiecte finanțate la nivel național să „producă” adesea rezultate superioare unora finanțate la nivel european. Problema nu este lipsa potențialului, ci lipsa infrastructurii instituționale care să transforme potențialul în direcție și direcția în progres.
Reușitele individuale sunt importante, dar, pentru a putea produce schimbare, trebuie să se integreze într-un ecosistem coerent. Atâta timp cât succesele sunt izolate, ele riscă să devină excepții care confirmă o regulă dureroasă: că valorile cresc, dar sistemul nu reușește să crească odată cu ele.
Și tot în această zonă se află una dintre dilemele comunității: dificultatea de a aduce la un numitor comun propriile noastre voci. Pe de o parte, există cercetători care privesc sistemul prin lentila comparativă a Occidentului și cer standarde dure, fără a ține cont de diferențele fundamentale de infrastructură și finanțare. Pe de altă parte, există cei care, obosiți de promisiuni, adoptă o atitudine de resemnare, în care orice inițiativă este privită cu suspiciune sau apatie.
Elitismul și resemnarea (aparent antagonice) produc același rezultat: fragmentare. Iar fragmentarea este exact ceea ce un sistem fragil nu își poate permite.

Promisiuni suspendate: între competiții anunțate și întârzieri cronice
Imprevizibilitatea finanțării a devenit, în ultimii ani, una dintre cele mai apăsătoare constante ale cercetării românești. Nu lipsa totală a inițiativelor este problema, ci decalajul tot mai mare dintre anunț și implementare, dintre intenția declarată și realitatea administrativă. Anul care se încheie a oferit, din nou, exemple relevante care conturează imaginea unui sistem aflat într-o ezitare structurală, în care întârzierea tinde să se transforme din excepție în obișnuință.
Un prim exemplu este competiția PCCF 2024 — anunțată cu entuziasm, lansată în dezbatere publică încă de la începutul anului trecut și însoțită, pentru mulți dintre noi, de discuții consistente cu mentori internaționali de top. Totul indica dorința României de a-și asuma o repoziționare strategică în zona cercetării de frontieră. Cercetătorii au început să își pregătească echipele, să construiască structuri de colaborare și să investească timp și energie în proiecte ambițioase.

Lansarea efectivă nu a mai venit. Această absență nu poate fi redusă la o simplă întârziere administrativă. În cercetare, o competiție care nu pornește la timp înseamnă mai mult decât un gol într-un calendar oficial. Înseamnă direcții științifice înghețate, planuri de carieră suspendate, strategii instituționale care trebuie regândite sau abandonate. O competiție amânată modifică traiectorii, afectează doctoranzi și postdoctoranzi, comprimă orizonturi și poate anula eforturi măsurabile în ani de construcție academică.
Aceeași logică a decalajului se regăsește și în cazul competiției pentru formarea Centrelor de excelență, probabil cel mai ambițios demers instituțional al ultimului deceniu. Programul a generat entuziasm, a stimulat dezbateri și a scos la suprafață potențialul unor direcții de cercetare care merită consolidate. Procesul nu a fost lipsit de imperfecțiuni (evaluări contestate, diferențe de percepție privind excelența transdisciplinară, criterii interpretate neuniform, consorții a căror viabilitate pe termen mediu și lung ridică întrebări legitime). Cu toate acestea, comunitatea științifică a ales, în cele din urmă, să accepte rezultatele, tocmai pentru că miza depășea orice controversă punctuală. Exista disponibilitatea de a lăsa implementarea să devină criteriul real de evaluare, de a observa în timp performanța centrelor și de a extrage lecții pentru viitor.
Între timp, contractarea proiectelor a început. Dar acest început vine cu o întârziere de aproximativ un an față de calendarul inițial, o întârziere care, privită în contextul ultimilor ani, pare să se fi normalizat.
Chiar și atunci când proiectele pornesc, acest decalaj temporal produce efecte concrete: colaborări internaționale puse în așteptare, planuri de achiziții amânate, echipe care au funcționat luni întregi într-o stare de incertitudine, direcții științifice care și-au pierdut ritmul înainte de a se putea consolida. Centrele au primit nume, scoruri și vizibilitate publică, dar începutul efectiv a venit târziu, într-un context deja erodat de așteptare.
Cele două exemple (PCCF și Centrele de excelență) nu descriu situații izolate, ci același mecanism: un sistem în care promisiunile există, dar sunt suspendate în timp, iar implementarea ajunge să fie decuplată de momentul în care comunitatea este pregătită să răspundă.

Efectul cumulativ este profund: cercetătorii oscilează între speranță și prudență, între entuziasm și rezervă, între dorința de a construi și teama că orice efort poate fi, din nou, amânat. Aceste tensiuni se reflectă și în interiorul sistemului, unde opiniile se polarizează – unii interpretează întârzierile ca semn al unei incapacități structurale, alții le tratează ca pe derapaje administrative inevitabile.
Dincolo de aceste interpretări, există însă o dimensiune care nu poate fi ignorată: impactul reputațional. Atunci când competiții importante sunt anunțate, promovate internațional și pregătite în detaliu, iar lansarea sau contractarea lor întârzie constant, credibilitatea sistemului are de suferit. Mentorii internaționali, cercetători de vârf contactați și implicați cu bună-credință, privesc aceste decalaje prin prisma unor sisteme în care planificarea se face pe ani sau chiar pe decenii. În acest context, întârzierile repetate nu mai sunt percepute ca accidente, ci ca semnale de instabilitate.
Astfel de situații nu afectează doar moralul comunității interne, ele afectează în mod direct imaginea României ca partener științific.
Iar într-o lume în care competiția pentru talent, pentru colaborări și pentru proiecte de vârf este tot mai intensă, pierderea încrederii poate costa mai mult decât pierderea unui program punctual: poate costa șansa de a fi parte, pe termen lung, din nucleul cercetării europene și internaționale.

Evaluarea – rigoare, context și fracturi interne
În acest context al întârzierilor care tind să se normalizeze, evaluarea sistemului de cercetare nu mai poate fi gândită izolat. Ea trebuie privită ca parte a unui efort mai amplu de a înțelege ritmul real al instituțiilor și capacitatea lor de a-și onora angajamentele pe termen lung. Evaluarea organizațiilor de cercetare reprezintă, fără îndoială, un demers legitim și necesar. Orice sistem matur își examinează periodic instituțiile, își măsoară performanța și își ajustează direcțiile. Dar modul în care evaluarea este implementată poate întări sistemul sau, dimpotrivă, poate produce fracturi ireversibile. În România, evaluarea survine într-un moment sensibil: după ani de subfinanțare cronică, după un deficit de infrastructură acumulat și după perioade lungi în care finanțarea de bază stabilă a fost mai degrabă o excepție decât o regulă.
Iar aceste realități nu pot fi ignorate. Un criteriu aplicat corect într-un sistem performant poate deveni (și va deveni, în mod cert) nedrept într-un sistem fragil. O instituție care a supraviețuit cu resurse minime nu poate fi comparată direct cu una care a beneficiat de investiții constante. Rigoarea, pentru a fi constructivă, trebuie armonizată cu realitatea.
Tot mai mulți cercetători se tem de evaluare nu pentru că ar evita rigoarea, ci pentru că există un risc real ca evaluarea să conducă (direct sau indirect, voit sau fortuit), la desființarea unor institute prin absorbția lor în structuri mamut, cum ar fi universități supradimensionate administrativ.
Aceasta ar fi cea mai mare eroare strategică a ultimelor decenii. Dacă privim imaginea de ansamblu cu onestitate și echilibru, putem realiza că institutele nu sunt simple clădiri sau terenuri unde se pot dezvolta proiecte imobiliare; sunt ecosisteme, sunt spații în care s-au format adevărate „școli” pentru formarea unor noi generații de cercetători, s-au creat tehnici, s-au păstrat competențe rare, iar absorbția lor în structuri mari nu înseamnă eficiență, ci dizolvare.
În universități care au deja dificultăți în a gestiona raportul dintre predare și cercetare, institutele riscă să devină anexe administrative, pierzând autonomia, coerența și identitatea disciplinară.
Un domeniu științific nu dispare brusc. Moare lent: prin plecări, prin reorganizări neinspirate, prin absorbții făcute fără analiză de impact, iar o dată pierdut, nu mai poate fi reconstruit.
Reforma evaluării trebuie să fie fermă, dar și înțeleaptă, să premieze performanța, dar să protejeze diversitatea disciplinară. Să sancționeze lipsa activității, dar să nu pedepsească subfinanțarea istorică. Cea mai mare responsabilitate a decidenților este să se asigure că evaluarea nu devine o selecție naturală nedreaptă, ci un mecanism de creștere.

Educație și cercetare: două domenii surori, dar nu identice
În prelungirea discuției despre evaluare și despre riscurile absorbției unor institute în alte structuri, apare o altă problemă de fond, rar discutată explicit, dar responsabilă pentru multe dintre confuziile și deciziile eronate ale ultimilor ani: tendința de a trata „educația și cercetarea” ca pe o singură entitate.
Formula apare în legislație, în discursuri publice, în strategiile naționale, dar și în mentalul colectiv. Însă, dincolo de apropierea lor firească, cele două domenii nu sunt identice. Ele se susțin reciproc, dar nu funcționează pe aceeași logică internă.
Educația formează oameni; cercetarea generează cunoaștere.
Educația transmite cultură intelectuală, dezvoltă competențe și pregătește generațiile pentru diverse profesii și pentru viață (inclusiv pentru domeniul cercetării, unde resimțim din plin lipsa resursei umane). Cercetarea, în schimb, creează idei noi, metode noi, tehnologii și soluții care pot schimba sensul dezvoltării unei societăți.
Educația, prin însăși rolul ei în societate, are nevoie de stabilitate curriculară, resurse umane numeroase și infrastructură didactică.
Cercetarea are nevoie de risc, flexibilitate, laborator, echipamente avansate și libertatea de a explora necunoscutul (aici, putem bineînțeles discuta și de o altă eroare logică prezentă în discursul public: împingerea institutelor spre finanțarea exclusivă din fonduri private: puține companii sunt dispuse să investească într-un domeniu în care rezultatele nu pot fi garantate, iar drumul de la idee la produs nu este nici liniar, nici rapid. Într-o economie fragilă, riscul devine adesea sinonim cu precauția excesivă, iar colaborarea cu cercetarea — un pariu pe care prea puțini sunt dispuși să îl facă. Ori, părăsirea zonelor de cercetare pentru aplicarea de „rețete sigure”, în care agenții economici cu suficientă forță financiară ar fi dispuși să investească, ar însemna, de fapt, abandonarea rolului de generator de cunoaștere al unui institut, și implicit renunțarea benevolă la statutul de institut național de cercetare-dezvoltare, și transformarea sa în agent economic, care produce rezultate de rutină, fără valoare științifică).
A confunda cele două domenii conduce la politici hibride, care nu reușesc să servească pe deplin niciun domeniu: dacă educația este tratată ca cercetare, se creează presiuni nerealiste asupra universităților, iar dacă cercetarea este tratată ca educație, institutele devin vulnerabile, fiind supuse unor criterii care nu reflectă misiunea lor reală.
Această confuzie conceptuală a generat două probleme majore: pe de o parte, slăbirea identității institutelor naționale, tradițional orientate spre cercetare aplicată și spre menținerea unor competențe rare, care nu se pot dezvolta în structuri centrate predominant pe predare; pe de altă parte, supraîncărcarea universităților, cărora li se cere simultan să fie instituții de formare, centre de cercetare de vârf, poli de inovare economică și administratori ai unei birocrații tot mai dense.
Nu putem construi un ecosistem coerent dacă nu înțelegem diferențele funcționale dintre componentele lui: educația și cercetarea au nevoie una de cealaltă, dar nu sunt interșanjabile.
Legătura dintre ele trebuie să fie una de complementaritate, nu de suprapunere. O universitate puternică nu poate înlocui un institut național, după cum un institut nu poate prelua rolul de formare al unei facultăți.
Pentru ca întreaga arhitectură să funcționeze, fiecare element trebuie sprijinit în identitatea lui proprie, însemnând finanțare distinctă, strategii distincte, criterii distincte, dar și colaborare reală între domenii - nu prin absorbție, ci prin parteneriate.
Confuzia dintre „educație și cercetare” nu este doar o problemă semantică, ci reprezintă o eroare strategică. Iar într-un sistem fragil, asemenea erori pot duce la pierderi ireversibile.

Cariera care așteaptă să respire
Blocajul „de facto” al promovărilor la gradele profesionale CS I și CS II, în lipsa unor criterii clare, reprezintă mai mult decât un incident administrativ. Este o fractură în continuitatea carierei științifice. Sistemul de cercetare a așteptat îndelung o lege clară, care să permită și promovarea personalului de cercetare; iar când legea 183/2024 (privind statutul personalului de cercetare, dezvoltare și inovare) a introdus prevederi clare privind această posibilitate, cu toții am așteptat ca lucrurile să se schimbe în bine. Lipsa standardelor minimale suspendă cercetătorii care și-au construit parcursul prin rezultate consistente în trepte profesionale care nu mai reflectă realitatea muncii lor. Această stagnare creează o neliniște profundă: lipsa de recunoaștere într-un domeniu în care recunoașterea este parte esențială a motivației.
În interiorul comunității, reacțiile sunt amestecate: unii spun că blocajul este temporar, alții se tem că este simptomul unei reorganizări mai ample. Indiferent de interpretare, efectul este același: demoralizarea celor care au oferit sistemului ani de muncă și dedicare.
Într-un domeniu construit pe progres, stagnarea este un adversar tăcut, dar persistent.