Revista >> Decembrie 2025 [Nr. 279] >> Cercetare & Invatamant superior

Când știința (încă mai) respiră, între reușite și amânări

Dr. habil. Radu Claudiu Fierascu

22 Decembrie 2025

Între tentația providențialilor și tăcerea care apasă
Orice domeniu aflat în criză atrage, inevitabil, figuri care se văd ca soluții individuale. Cercetarea nu face excepție. În momente tensionate, apar lideri care își asumă rolul „salvatorului”, propunând reforme radicale, comparând sistemul românesc cu structuri occidentale stabile, aplicând însă aceste comparații fără a ține cont de diferențele reale de context, resurse și istorie instituțională. Viziunea unilaterală, oricât de bine intenționată, rămâne periculoasă într-un domeniu atât de divers, unde reformele autentice nu se proclamă, ci se construiesc prin dialog real, prin consultare, prin participarea sinceră a celor care lucrează zi de zi în institute și universități.
La fel de riscant, însă, este și fenomenul de resemnare. Atunci când o parte a comunității renunță să mai participe la discuții, să conteste, să propună sau să nuanțeze, spațiul de decizie se îngustează și devine vulnerabil în fața soluțiilor incomplete. Între tentația providențialilor și retragerea resemnaților se instalează o zonă periculoasă — aceea în care reformele nu mai au un caracter colectiv, ci devin exerciții individuale, lipsite de legitimitatea comunității.
Această dinamică are consecințe directe asupra climatului public: cercetătorii vorbesc tot mai puțin. Unii se tem, alții sunt obosiți, iar mulți simt că oricum nimic nu se schimbă. Tăcerea devine astfel nu numai un mod de funcționare, dar și un simptom al unei comunități care nu se mai simte ascultată. În absența vocilor informate, spațiul public se umple de interpretări simpliste, de agende personale sau de reforme anunțate fără consultare reală. Un sistem fără voce devine un sistem vulnerabil, iar deciziile sunt luate, inevitabil, de alții – uneori bine intenționați, alteori nu suficient de conectați la realitățile cercetării.
Un domeniu sănătos nu poate fi condus de providențiali și nici susținut de o comunitate resemnată. Are nevoie de colaborare, echilibru și asumare colectivă, dar mai ales de curajul de a vorbi. Nu pentru a critica, ci pentru a participa. Nu pentru a destabiliza, ci pentru a clarifica. Vocea cercetătorilor rămâne singurul instrument real prin care se poate construi o reformă autentică — una în care schimbarea nu este impusă, ci împărtășită.

Un sistem care are nevoie de consens
Dacă putem extrage o lecție din acest an, ea este următoarea: reformele reale nu pot fi impuse, ci doar construite împreună. În cercetare, schimbarea nu poate veni dintr-o singură direcție și nici nu poate fi modelată după viziunea unilaterală a unei instituții sau a unui grup restrâns. Adevărata transformare cere acordul explicit al comunității, nu aprobări formale și nici consultări simbolice. Cercetarea este prea complexă, prea interdependentă și prea diversă pentru a fi reorganizată fragmentar, în funcție de logici administrative sau de cicluri politice.
Consensul nu înseamnă uniformitate, ci recunoașterea diferențelor și integrarea lor într-o direcție comună. Universitățile, institutele naționale, institutele Academiei, centrele private și structurile emergente au realități diferite, ritmuri diferite și nevoi diferite. O reformă care pornește de la ideea că toate aceste entități funcționează la fel este, inevitabil, o reformă incompletă. Iar una care ignoră contribuția unora în favoarea altora riscă să piardă tocmai bogăția ecosistemului.
Un sistem coerent se naște atunci când cercetătorii își folosesc vocea, când își asumă responsabilitatea de a contribui la decizie și când acceptă că viziunile personale trebuie armonizate într-un proiect colectiv. De aceea, dialogul nu este un exercițiu de imagine, ci o condiție de funcționare. Un sistem care nu ascultă își pierde în timp credibilitatea, iar un sistem în care oamenii nu mai vorbesc își pierde direcția.
Reformele pot avea succes doar când sunt însoțite de încredere, nu de temeri. Iar încrederea se construiește prin transparență, prin criterii clare, prin consultări reale și prin recunoașterea faptului că nicio instituție nu deține singură adevărul. Consensul nu elimină dezbaterea, ci o face fertilă, nu anulează diferențele, ci le transformă în resurse.
Cercetarea românească are nevoie de acest tip de consens (unul matur, inclusiv, așezat)pentru a ieși din logica deciziilor fragmentare și a păși într-o etapă în care schimbarea nu este percepută ca o amenințare, ci ca o oportunitate împărtășită.

Un gând final și urări pentru anii care vin
În ciuda tensiunilor, a amânărilor și a incertitudinii, comunitatea științifică a României rămâne una dintre cele mai demne și mai reziliente comunități profesionale. Cercetătorii continuă să publice, să formeze tineri cercetători, să construiască proiecte, să păstreze vie flacăra unui domeniu care rareori primește recunoașterea pe care o merită.
Nu îmi doresc, nici pentru o clipă, să mă substitui vocii întregului sistem. Aceste rânduri sunt doar reflecțiile mele, ale unui cercetător aflat în mijlocul acestui mecanism complex, încercând să-l înțeleagă și să-l descrie cu onestitate. Sunt gânduri personale, născute din experiență și din dialogurile purtate cu colegi din institute și universități, oameni care trăiesc aceleași tensiuni, aceleași speranțe, aceleași frământări.
Le mulțumesc tuturor celor care, în public sau în privat, mi-au transmis gândurile lor bune, încurajări, observații și nuanțe. Fiecare mesaj, fiecare discuție, fiecare gest de solidaritate arată că, dincolo de problemele sistemice, comunitatea științifică are încă forța de a rămâne unită și de a privi înainte.
Vă doresc ca anul care vine să fie mai stabil, mai coerent și mai generos cu munca dumneavoastră. Să fie un an în care vocile cercetătorilor sunt ascultate, în care reformele se construiesc împreună, în care încrederea revine treptat în sistem.
Cercetarea românească încă respiră. Și, atât timp cât respiră, există speranță.