UVT, catalizator al mișcării academice timișorene, își urmează calea spre cunoașterea aprofundată și trecerea către tehnologiile viitorului și ale noilor generațiiUniversitatea de Vest din Timișoara este astăzi cea mai dinamică instituție de învățământ superior din România, o universitate care se...
Când zidurile rămân, dar oamenii pleacă
Într-un sistem în care atenția este concentrată tot mai mult asupra infrastructurii, reorganizărilor și programelor, o realitate mai puțin vizibilă începe să devină centrală: pierderea resursei umane. România rămâne, de ani buni, codașa clasamentelor europene atât ca număr de cercetători, cât și ca investiție în cercetare, iar această fragilitate se vede și în clasamentele globale de inovare, unde performanța rămâne modestă în raport cu potențialul real al sistemului.. Dincolo de strategii și clădiri, cercetarea există doar atât timp cât există oameni care aleg să rămână.
Există momente în care un sistem pare că funcționează - proiectele continuă, clădirile există, laboratoarele sunt acolo, iar activitatea, privită din exterior, pare să își urmeze cursul firesc. Și totuși, dincolo de această aparență de stabilitate, se pot produce transformări lente, aproape imperceptibile, care, în timp, schimbă fundamental structura acelui sistem. Cercetarea românească traversează astăzi un astfel de moment: nu unul al prăbușirii vizibile, ci al unei erodări tăcute, în care ceea ce se pierde nu este imediat cuantificabil, dar devine, în timp, imposibil de recuperat.
În ultimii ani, am revenit mereu la aceleași teme: bugete insuficiente, programe întârziate, mecanisme administrative tot mai apăsătoare și fragilitatea instituțională a sistemului. Am analizat structuri, am discutat reforme, am încercat să corectăm arhitectura. Dar, în tot acest timp, o altă realitate a crescut în tăcere: pierderea treptată a celei mai importante resurse - oamenii.
În fond, cercetarea nu este, în esență, o sumă de clădiri, nici o colecție de echipamente și nici o succesiune de programe. Este o comunitate. Iar atunci când această comunitate începe să se subțieze, chiar dacă zidurile rămân, sensul lor începe să se piardă.
O scădere care nu mai poate fi ignorată
Datele internaționale confirmă ceea ce, în multe laboratoare, se simte deja de ani buni. Conform datelor agregate din baza UNESCO Institute for Statistics (UIS) (utilizate și în indicatorii Băncii Mondiale), România avea, la nivelul anului 2023, sub 1000 de cercetători la un milion de locuitori, o valoare care o plasează nu numai la limita inferioară a Uniunii Europene, care are o medie de 4650 de cercetători la un milion de locuitori, dar și la un nivel inferior multor țări care au conșientizat deja importanța domeniului [1].
Datele Eurostat [2] arată că ponderea cercetătorilor în totalul forței de muncă din România se situează în jurul valorii de 0,3% (echivalentul a aproximativ 3 cercetători la 1.000 de persoane ocupate), cel mai redus nivel din Uniunea Europeană, unde media depășește 1%. Diferența nu arată doar că avem prea puțini cercetători, ci și că activitatea de cercetare are o prezență prea slabă în economia reală. Prin comparație, state din regiune care au ales să investească constant în cercetare au reușit să construiască o masă critică de resursă umană: în Polonia, numărul cercetătorilor a crescut cu peste 80% în ultimul deceniu, iar în Ungaria cu aproape 70%, potrivit datelor Eurostat privind evoluția personalului de cercetare [2]. În Cehia, densitatea cercetătorilor este de peste două ori mai mare decât în România, iar investițiile susținute au consolidat un ecosistem stabil și predictibil.
În același timp, cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare rămân în România sub 0,5% din PIB, (date Eurostat pentru 2023-2024), conform seriilor bazate pe raportările naționale [3]. Nivelul este mult sub media Uniunii Europene, situată în jur de 2,2–2,3% din PIB, și foarte departe de pragul de 3% asociat economiilor bazate pe inovare. Comparativ, în Ungaria depășește 1,3%, Polonia se apropie de 1,5%, iar Cehia depășește 1,8% din PIB, apropiindu-se de media Uniunii Europene. Diferența nu este doar una de procent, ci de capacitate de a construi stabilitate și continuitate.
Această realitate este reflectată și în evaluările globale. În Global Innovation Index 2025 [4], realizat de WIPO, România ocupă locul 49 la nivel global și se situează în a doua jumătate a clasamentului european (ocupând ultimul loc între țările Uniunii Europene), cu performanțe mai slabe în special pe pilonii legați de capital uman și cercetare, în timp ce Ungaria se situează în jurul poziției 36, iar Cehia și Polonia se poziționează constant mai sus în clasament (pentru anul 2025 – pozițiile 32, respectiv 39), țări care beneficiază de ecosisteme de cercetare mai robuste și mai bine susținute. Problema nu pare să fie lipsa ideilor, ci capacitatea sistemelor de a le susține suficient de mult încât să devină rezultate durabile.
Dar poate cea mai importantă diferență nu este una de poziționare, ci de direcție. În timp ce aceste sisteme își consolidează baza umană, România riscă să o piardă. Iar această pierdere nu se manifestă doar prin plecări vizibile, ci printr-un proces mult mai subtil – o retragere treptată din cercetare, o migrație tăcută către alte domenii, în care stabilitatea și predictibilitatea devin argumente decisive.
Astfel, ceea ce altădată numeam „brain drain” începe să capete o altă formă, mai greu de observat și, tocmai de aceea, mai periculoasă: o hemoragie lentă de resursă umană, în care sistemul pierde nu doar oameni, pierde continuitate, memorie și capacitatea de a construi pe termen lung. Pentru că, în cele din urmă, diferența dintre sisteme nu este dată doar de cât investesc, ci de câți oameni reușesc să păstreze. Iar atunci când oamenii pleacă mai repede decât pot fi formați, nici cele mai solide ziduri nu mai pot susține nimic în interiorul lor.
De la plecare la retragere: decizii tăcute într-un sistem tot mai dens
Mult timp, pierderea resursei umane a fost descrisă simplu: cei mai bine pregătiți pleacă. Astăzi, însă, realitatea este mai nuanțată și, poate, mai îngrijorătoare. Nu mai este vorba doar despre plecarea către alte sisteme, ci despre o retragere din cercetare însăși. Tot mai mulți aleg să rămână în țară, dar să părăsească domeniul, orientându-se către alte spații profesionale în care incertitudinea este mai mică, iar traseul personal mai ușor de anticipat.
Iar aici apare, poate, schimbarea cea mai importantă: nu mai vorbim despre mobilitate, ci despre pierdere. Un cercetător care pleacă în străinătate poate, teoretic, să revină. Un cercetător care părăsește domeniul rareori o face.
Și, poate cel mai important, această decizie nu se produce brusc. Nu există, de regulă, un moment de ruptură vizibilă, nici un gest spectaculos. Există, în schimb, acumulări: un proiect care întârzie, o competiție care nu mai apare, o promovare blocată, o perspectivă care nu se mai conturează, o incertitudine la nivel instituțional. Fiecare dintre aceste episoade pare, luat separat, minor, dar, adunate, ele construiesc un sentiment persistent de nesiguranță. Într-un astfel de context, alegerea de a pleca nu mai este una emoțională, ci una rațională. Nu este o renunțare la cercetare ca vocație, ci o adaptare la un sistem care nu mai oferă suficiente repere de stabilitate pentru a construi pe termen lung.
În paralel cu această retragere discretă a resursei umane, sistemul își continuă propriul proces de consolidare, dar nu neapărat în direcția așteptată. Se discută despre centre, despre reorganizări, despre eficiență instituțională. Se construiesc structuri, se definesc mecanisme, se multiplică proceduri. În acest proces, apare uneori riscul ca echilibrul intern al instituțiilor să se modifice treptat, prin extinderea componentelor administrative într-un ritm care nu mai reflectă nevoile reale ale activității de cercetare. Astfel, nu doar infrastructura crește, ci și birocrația care o însoțește. Regulile devin mai numeroase, procesele mai complexe, iar timpul administrativ începe să ocupe un loc tot mai mare în viața profesională a cercetătorilor. În acest context, apar uneori și solicitări care depășesc cadrul firesc al activității de cercetare. Cerințe administrative dificil de justificat, interpretări excesive ale regulilor sau presiuni organizaționale care mută accentul de la conținutul științific către conformarea formală. În loc ca sistemul să elibereze timp pentru cercetare, există riscul ca el să îl consume.
Se creează, astfel, un paradox dificil de ignorat: în timp ce sistemul își consolidează formele (instituționale și administrative) conținutul său, reprezentat de oameni, începe să se subțieze. În timp ce oamenii pleacă, sistemul nu rămâne gol - se umple, treptat, de proceduri. Pentru cei care rămân, cercetarea nu mai înseamnă doar experiment și reflecție, reprezintă un efort constant de adaptare la un cadru tot mai dens. Între idei și implementarea lor se interpune un strat tot mai gros de reguli, iar între intenție și rezultat apare un timp administrativ care nu mai poate fi ignorat.
Din acest punct, infrastructura, oricât de necesară, nu mai poate compensa lipsa oamenilor. Un laborator poate fi modernizat într-un interval scurt, dar o echipă nu poate fi reconstruită la fel de repede. Continuitatea nu se achiziționează, iar experiența nu se transferă prin decizie administrativă.
Dacă privim imaginea de ansamblu cu luciditate, devine clar că institutele nu sunt simple structuri administrative sau spații fizice. Sunt ecosisteme construite în jurul oamenilor, al competențelor și al relațiilor profesionale. Iar atunci când oamenii pleacă, ecosistemul nu dispare imediat, dar începe să se fragilizeze. Și poate că cea mai subtilă transformare este aceasta: sistemul nu se oprește, nu se prăbușește, ci continuă să funcționeze, dar cu din ce în ce mai puțini oameni și cu din ce în ce mai multă formă.
Când memoria dispare, iar echilibrul se rupe
Cea mai mare pierdere nu este una numerică, ci una de memorie. Cercetarea funcționează prin acumulare, prin experiență transmisă, prin relații profesionale construite în timp, printr-o cunoaștere care nu se regăsește întotdeauna în articole sau rapoarte, ci în gesturi, în decizii, în acea intuiție care se formează lent, din ani de încercări și corecții.
Când un cercetător pleacă, nu pleacă singur. Pleacă împreună cu el o parte din această memorie invizibilă: soluții deja testate, erori deja înțelese, drumuri deja parcurse care nu mai trebuie reluate. În absența acestei continuități, sistemul începe să funcționeze fragmentat, reluând adesea aceleași etape inițiale fără a mai ajunge la maturitate. Dar această pierdere nu este doar una de trecut, ci și una de echilibru. Pentru că cercetarea nu este doar un domeniu al vocației. Este, în egală măsură, un domeniu al construcției pe termen lung, iar construcția nu poate exista în absența unui minim de stabilitate.
În România, acest echilibru devine tot mai fragil. Între pasiune și incertitudine, între efort și recunoaștere, între dorința de a continua și dificultatea de a planifica, cercetătorii sunt nevoiți să își regândească, din ce în ce mai des, propriul parcurs. Nu este o renunțare bruscă, nici o pierdere de atașament față de știință. Este, mai degrabă, o limită - limita până la care vocația poate compensa lipsa de predictibilitate, limita până la care entuziasmul poate susține un sistem care oferă puține certitudini și multe responsabilități.
Și poate că ruptura cea mai importantă nu se produce în momentul în care oamenii pleacă, ci în momentul în care încep să se întrebe dacă mai pot rămâne. Atunci când această întrebare devine frecventă, sistemul nu mai funcționează ca un spațiu al construcției, ci ca unul al incertitudinii. Un sistem de cercetare nu se fragilizează doar atunci când pierde oameni, ci, mai ales, atunci când cei care rămân își pierd încrederea în posibilitatea de a construi pe termen lung.
În absența acestui orizont, cercetarea riscă să devină o succesiune de eforturi individuale, nu un proiect colectiv. Iar fără această dimensiune colectivă, fără memorie și fără echilibru, chiar și cele mai promițătoare inițiative rămân izolate, fără continuitate.
Un gând de final
Poate că, înainte de a discuta despre noi centre, noi strategii sau noi reforme, ar trebui să ne întrebăm mai simplu și mai onest: pentru cine construim toate acestea?
Iar motivul este simplu: cercetarea nu este despre infrastructură, ci despre oameni - despre cei care aleg să rămână, să construiască, să ducă mai departe ceea ce nu se vede imediat, dar fără de care nimic nu poate dura. România nu duce lipsă de inteligență, nu duce lipsă nici de idei și nici de potențial. Dar începe să ducă lipsă de oameni dispuși să își construiască viitorul aici.
Iar această realitate nu vine doar din deciziile luate la nivel central. Ea se construiește, în timp, prin alegeri făcute la toate nivelurile, de la politici publice până la modul în care fiecare organizație își tratează oamenii, își definește prioritățile și își asumă propriul rol. Dincolo de strategii naționale și programe instituționale, există un spațiu mai apropiat, mai imediat, în care aceste lucruri capătă formă: locul de muncă, echipa, laboratorul. Acolo unde deciziile nu mai sunt abstracte, ci concrete. Acolo unde oamenii aleg, zi de zi, dacă pot continua sau nu.
Poate că aici merită spus mai direct: nu doar că pierdem oameni, ci adesea înțelegem prea târziu cât de important era să îi păstrăm.
De aceea, reflecția nu ar trebui să fie doar una instituțională, ci și una personală și colectivă, la nivelul întregii comunități. În fond, responsabilitatea nu aparține unui singur nivel, ci este împărțită, și tocmai de aceea poate fi, în egală măsură, asumată.
Zidurile pot rămâne. Dar fără oameni, ele nu vor mai avea ce susține. Și, poate mai important decât atât, nu vor mai avea pentru cine să existe.
Referințe
[1]. “Data Page: Number of R&D researchers per million people”. Our World in Data (2026). Data adapted from UNESCO UIS Stat Bulk Data Download Service, via World Bank. Retrieved from https://archive.ourworldindata.org/20260304-094028/grapher/researchers-in-rd-per-million-people.html [online resource] (archived on March 4, 2026)
[2] https://ec.europa.eu/eurostat/databrowser/view/rd_p_perslf/default/table?lang=en
[3] https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=R%26D_expenditure
[4] World Intellectual Property Organization (WIPO) (2024). Global Innovation Index 2025: Innovation at a Crossroads. Geneva: WIPO. DOI: 10.34667/tind.58864.
Tags: Cercetare, resursa umana inalt calificata, strategie cercetare, brain drain, reforma cercetare, Radu Claudiu Fierascu
Parerea ta conteaza: 
Asemanator
Viitorul meseriei de profesor- IMT București - Dezvoltarea resursei umane în cercetarea high-tech: competențe, retenție și reziliență instituțională
- Aplicații ale supraconductibilității în ingineria electrică la ICPE-CA
- COMOTI, în prima linie a decarbonizării aviației
- Economia hidrogenului: între ambiții globale și blocaje reale - lecții de la UNIDO 2026
- RExQTCS – Un demers strategic în procesul de integrare a României în era securității cuantice
Alte articole scrise de Dr. habil. Radu Claudiu Fierascu
