Revista >> Aprilie 2026 [Nr. 281] >> Cover Story

Dr. Andrei Alexandru: „Cercetarea este o investiție în viitorul națiunii noastre”

Alexandru Batali

23 Aprilie 2026

Dincolo de subfinanțarea cronică a domeniului, o altă problemă majoră şi constantă pe care o reclamă de mulți ani comunitatea de cercetare este lipsa de predictibilitate a competițiilor și întârzierile în contractare și finanțare. Ce mecanisme concrete veți introduce în 2026 pentru a asigura un calendar stabil, respectat, și pentru a evita blocajele care afectează continuitatea proiectelor și resursa umană?
Pentru prima dată, am aprobat un calendar competițional orientativ pentru perioada 2026–2027, care acoperă principalele instrumente din PNCDI IV. Este atât un exercițiu de planificare administrativă, cât și o schimbare de abordare: trecerea de la reacție la anticipare. Lipsa predictibilității a fost, ani la rând, una dintre cele mai frecvente critici ale comunității de cercetare. În absența unui orizont clar, organizațiile nu pot construi strategii, nu pot reține resursa umană și nu pot pregăti proiecte competitive. Calendarul oferă, chiar și în condiții bugetare dificile, un cadru minimal de stabilitate, cercetătorii au timp să își scrie proiectele și pot planifica direcții de cercetare viitoare.
În plus, acest instrument permite o mai bună corelare între diferitele tipuri de finanțare - proiecte exploratorii, proiecte complexe, proiecte de cercetare la frontieră, parteneriate, instrumente dedicate tinerilor cercetători - și creează premisele unei utilizări mai eficiente a resurselor. Obiectivul este ca acest calendar să devină o practică instituțională, nu o excepție, și să fie actualizat periodic în funcție de evoluțiile bugetare și de prioritățile strategice.

Persistă percepția unor evaluări inconsistente sau insuficient transparente în competițiile naționale. Ce schimbări structurale aveți în vedere pentru a crește încrederea comunității - de exemplu în selecția evaluatorilor, gestionarea conflictelor de interese și asigurarea unor justificări ale evaluărilor coerente?
Evaluarea proiectelor de cercetare este un proces complex, bazat pe mecanisme de tip peer-review, care implică un volum mare de expertiză și un grad inevitabil de variabilitate. În ultimii ani am crescut nivelul de exigență și transparență: am implicat evaluatori internaționali de top, am introdus mecanisme de alocare aleatorie în funcție de competență și am consolidat rolul organismelor consultative independente precum Colegiul Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare sau Consiliul Național al Cercetării Științifice. De asemenea, în cadrul fiecărei competiții, evaluările individuale sunt dublate de o evaluare amplă într-un panel care include experții evaluatori ai diverselor proiecte, acestă abordare, care include și un interviu cu directorul de proiect, având tocmai rolul de a genera o abordare unitară, paneliștii având în același timp acces la toate propunerile de proiect pentru a putea face o comparație obiectivă între ele. Digitalizarea completă a proceselor, prevăzută prin noul cadru legislativ, va aduce un plus de trasabilitate și va permite o analiză mai riguroasă a modului în care sunt formulate evaluările.

Există semne de întrebare legate şi de Centrele de Excelență. Cât de serioasă mai este această investiţie, anunţată din 2024, dar încă nefinanţată? Iar zvonurile nu sunt deloc optimiste pentru anul acesta şi 2027-2028, când se aude că vor fi alocate sume modice din bugetul agreat la contractare (buget deja redus cu 15-16% față de pachetul de informaţii).
Centrele de excelență au fost contractate la începutul anului 2026, iar finanțarea lor intră în execuție în acest an. Dincolo de dimensiunea bugetară, rolul lor este unul structural, pentru că introduc un alt mod de organizare a cercetării. Aceste centre nu sunt entități izolate, sunt consorții care reunesc universități, institute naționale și, în unele cazuri, parteneri din mediul economic. Scopul este depășirea fragmentării și crearea unor nuclee capabile să concureze internațional, atât prin dimensiune, cât și prin complexitatea proiectelor abordate. Un element important este concentrarea resurselor pe direcții tematice clare, în care există deja competență și infrastructură. Această focalizare permite creșterea performanței științifice și o mai bună integrare în rețelele europene, dar și accesul la proiecte de tip large-scale, unde masa critică este atât de importantă. Pe termen mediu, aceste centre ar trebui să devină puncte de atracție pentru cercetători din diaspora și pentru parteneriate internaționale, contribuind la repoziționarea cercetării românești în spațiul european.
Aș vrea să risipesc emoțiile legate de finanțarea acestor centre. Avem banii prevăzuți în buget pentru anul 2026. Bugetul total aprobat pentru această competiție a fost de 1,5 miliarde lei pentru 5 ani, foarte apropiat de bugetul maxim prevăzut în pachetul de informații de 1,6 miliarde lei, deci nu vorbim de o reducere de buget. Se vor finanța într-o primă etapă 18 astfel de centre și sper ca prin intermediul fondurilor europene să mai reușim finanțarea altor 6.

În contextul Horizon Europe și al competiției crescute la nivel european, cum intenționează Autoritatea Națională pentru Cercetare să sprijine concret institutele și universitățile din România pentru a trece de la participare la coordonare de proiecte și la creșterea ratei de succes?
Sprijinul pentru participarea la programele europene se realizează pe mai multe niveluri. Pe de o parte, există mecanisme de cofinanțare care reduc presiunea financiară asupra instituțiilor participante. Pe de altă parte, este vitală implicarea activă în procesul de definire a viitoarelor programe, în special FP10. România a susținut, în cadrul negocierilor europene, simplificarea regulilor de acces, reducerea birocrației și o mai bună coordonare între diferitele instrumente de finanțare. Componenta Widening rămâne critică, dar nu poate fi singurul instrument de integrare. Este necesară și creșterea capacității interne de a genera proiecte competitive în pilonii principali ai programului.
„Cercetarea nu poate cere încredere publică fără să devină vizibilă și inteligibilă pentru societate”
O provocare importantă este trecerea de la participare la coordonare. În prezent, organizațiile românești sunt, în marea majoritate, parteneri în consorții conduse de alte state. Pentru a avansa, este nevoie de consolidare instituțională, de echipe stabile de management de proiect și de o mai bună conectare la rețelele europene de cercetare. În acest sens, rolul politicilor publice este de a finanța participarea și, mai ales, de a crea condițiile pentru ca organizațiile să devină inițiatori și lideri de proiecte. Trebuie de asemenea să menționăm că în ultimii ani a crescut nivelul fondurilor atrase prin Horizon Europe, dar e loc și de mai bine.

Ministerul de resort va susţine în mod special cercetarea care livrează rezultate cu aplicabilitate economică concretă şi va sprijini preponderent acele instituţii de cercetare care introduc rezultate pe piaţă. Ce se va întâmpla cu acele instituţii care fac preponderent cercetare de bază şi nu au suficiente rezultate menite să fie introduse rapid în economie?
Distincția între cercetarea fundamentală și cea aplicată este adesea formulată în termeni de opoziție, dar în realitate ele funcționează într-un continuum. Fără o bază solidă de cunoaștere fundamentală, cercetarea aplicată riscă să devină incrementală și dependentă de inovația produsă în alte sisteme. În același timp, cercetarea fundamentală nu poate rămâne complet decuplată de contextul economic și social. Nu în sensul unei instrumentalizări imediate, ci al unei deschideri către direcții în care există potențial de transfer și de utilizare.
Pentru institutele naționale, această relație este foarte importantă, esențială chiar. Ele au, prin definiție, o componentă aplicativă mai pronunțată, dar aceasta trebuie susținută de competențe științifice solide. Echilibrul între cele două dimensiuni este și o opțiune teoretică și o condiție pentru relevanță și sustenabilitate. Politicile publice trebuie să evite atât supra-orientarea spre aplicații imediate, cât și izolarea cercetării fundamentale și să creeze mecanisme care să încurajeze circulația cunoașterii între cele două zone.
E perfect adevărat că INCD-urile trebuie să se focuseze pe inovare, fiindcă misiunea lor e să ducă cunoașterea către piață. În paralel, avem institutele Academiei Române care au ca misiune cercetarea fundamentală. Cred că e vital să avem o mai strânsă colaborare între aceste tipuri de organizații de cercetare.

În vederea creşterii performanțelor sistemului de CDI, entităţile de cercetare din România trec printr-un proces de evaluare, conform Legii 25/2023. Există o proiecţie privind finalul evaluărilor organizaţiilor de cercetare şi a măsurilor care vor fi luate după rezultate? Cum vor influenţa rezultatele finanţarea instituţională şi viitorul organizaţiilor sub aspectul reorientării („integrării”) acestora?
Evaluarea organizațiilor de cercetare, aflată în curs de finalizare, este probabil cel mai important instrument de reformă structurală din ultimii ani. Pentru prima dată, vom avea o imagine comparabilă și independentă asupra performanței instituționale. Consecințele vor fi directe. În primul rând, finanțarea instituțională va fi corelată mai clar cu rezultatele, ceea ce introduce un mecanism de responsabilizare. În al doilea rând, evaluarea va evidenția zonele în care fragmentarea reduce impactul și unde sunt necesare forme de consolidare.
Acestea pot lua forme diferite - consorții funcționale, partajarea infrastructurii, fuziuni sau specializări tematice - în funcție de contextul fiecărei organizații. Nu este vorba despre uniformizare, nu putem avea o soluție universal valabilă. Este vorba despre adaptare la un mediu competitiv în care dimensiunea, masa critică și cooperarea devin decisive. Acest proces ar trebui să conducă la o arhitectură mai coerentă a sistemului, în care resursele sunt concentrate acolo unde pot genera impact, iar organizațiile au profiluri mai clare și mai bine definite. Nu vom discuta peste tot de fuziuni, însă organizațiile de cercetare, chiar și cele având profiluri diferite, pot colabora punctual în jurul unor agende de cercetare comune pentru rezolvarea unor probleme concrete ale societății; acest lucru se petrece deja în cazul centrelor de excelență.
La acest moment ne aflăm cam la jumătatea procesului de evaluare, probabil vom finaliza în vară. Procesul implică resurse logistice impresionante, avem de evaluat peste 300 de organizații de cercetare. Fiecare evaluare este realizată de 3 experți independenți dintre care unul din străinătate. Apoi o comisie de 28 de membri analizează în ansamblu aceste evaluări asigurând o abordare uniformă. Îi felicit din toată inima pe membrii comisiei de evaluare, pe cei din corpul experților independenți, pe colegii din secretariatul tehnic și, în particular, pe cel care coordonează întregul proces – domnul Mădălin Bunoiu.

În România, cercetarea, în pofida unor rezultate bune pe anumite nişe, suferă de o criză majoră de imagine: nu sunt suficient de vizibile performanţele şi nici nu se conștientizează rolul jucat de cercetători în societate şi economie. Revalorizarea condiției și statutului de cercetător, creșterea atractivității profesiei în țara noastră şi formarea unei noi generații de oameni de știință vor fi pentru dumneavoastră deziderate sau priorităţi? Ce şanse credeţi că aveţi pentru a le împlini, într-un mediu politic instabil şi având de înfruntat rezistența la schimbare a oamenilor și a sistemelor?
Reforma cadrului profesional este deja realizată la nivel legislativ, însă recâștigarea statutului cercetătorului depinde și de modul în care societatea înțelege această profesie. Din această perspectivă, comunicarea științei n-ar trebui să mai fie un exercițiu secundar. Ar trebui să fie, fără doar și poate, o componentă a responsabilității publice. Cercetarea este finanțată din resurse publice și trebuie, în mod legitim, să se întoarcă către societate sub formă de cunoaștere accesibilă și inteligibilă.
Respectul care nu se comunică, nu există. Cercetările din institute nu trebuie să rămână închise în proiecte și rapoarte, fără o transpunere în limbaj accesibil, fără traducerea științei în viața reală. A comunica activitatea unei instituții este o obligație democratică. A nu comunica echivalează cu disprețul față de contribuabilul care plătește pentru acea activitate. Iar acolo unde nu există transparență, încolțește suspiciunea. Este necesar ca institutele de cercetare să înțeleagă comunicarea publică nu ca pe un PR festivist, să o înțeleagă ca pe o formă de respect instituțional. A vorbi clar despre ce faci, cu ce impact, pentru cine, este o formă de loialitate față de misiunea ta.