Revista >> Septembrie 2026 [Nr. 285] >> Cercetare & Invatamant superior

Marius-Ioan Piso: de la visul unui copil la drumul României spre spațiu

Dr. Ion-Sorin Zgura, Cercetator Stiintific I, Institutul de Stiinte Spatiale

24 Septembrie 2026

ESEU COMEMORATIV • ISTORIA CERCETĂRII SPAȚIALE ROMÂNEȘTI

Sunt oameni a căror dispariție lasă un loc gol într-o instituție. Și sunt oameni a căror dispariție ne obligă să privim în urmă și să descoperim că o parte din lucrurile pe care astăzi le considerăm firești au existat, la început, numai în imaginația și încăpățânarea câtorva oameni. Marius-Ioan Piso a fost unul dintre acești oameni.

Marius Piso, elev, la concursul „MiniTehnicus”, alături de „automobilul-elicopter” construit de el. Fotografie publicată în revista „Cutezătorii”, nr. 22, 30 mai 1968; imagine furnizată de autor.

„Înainte de a construi instituții pentru spațiul românesc, Marius Piso construia, încă din școală, aparate cu care visa să zboare.”

Înainte de toate, a fost pasiunea
Povestea lui Marius-Ioan Piso nu începe cu Agenția Spațială Română, cu Agenția Spațială Europeană sau cu Națiunile Unite. Începe cu mult înainte: cu un elev care construia.
O pagină din revista „Cutezătorii”, nr. 22 din 30 mai 1968, surprinde un Marius Piso foarte tânăr, elev al Liceului nr. 2 din București, participant la concursul „MiniTehnicus”. Alături de el apare un alt elev bucureștean, Nicolae Bucur. Cei doi își priveau propriile construcții: Bucur realizase o rachetă, iar Marius un „automobil-elicopter”.
Fotoreporterii revistei au transformat jocul tehnic într-un joc al imaginației. Prin trucaj fotografic, micile construcții au devenit aparate uriașe, suficiente pentru a-și purta constructorii. În fotografia dedicată lui Marius îl vedem la comenzile vehiculului conceput de el.
Privită după decenii, imaginea capătă o semnificație aparte. Nu pentru că ar trebui să proiectăm întreaga biografie ulterioară asupra unui copil, ci pentru că documentează un lucru simplu și important: interesul pentru tehnică, invenție și zbor era deja prezent. Și nu era o pasiune pasivă. Marius Piso nu se mulțumea să privească tehnologia. Voia să o construiască.
Există și un detaliu aproape cinematografic pe aceeași pagină. Imediat sub fotografia copilului și a aparatului său apare un titlu simplu: „VIITORUL”. Atunci era doar numele unei rubrici. Astăzi, pare o punte neașteptată spre ceea ce avea să urmeze.

„Viitorul acelui copil avea, într-adevăr, să fie legat de spațiu.”

De la copilul inventator la fizician
Marius-Ioan Piso s-a născut la 7 ianuarie 1954. A urmat școala primară și liceul în București, iar în 1982 a absolvit Facultatea de Fizică a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În același an și-a început activitatea profesională la Institutul de Cercetări Electrotehnice din București (ICPE), lucrând în domeniul senzorilor inerțiali.
Înainte de a deveni un constructor de instituții, a fost fizician și inventator. Primele sale cercetări au abordat radiația gravitațională și sursele acesteia, apoi structurile spațiu-timp și teoria câmpurilor. În 1994 a obținut doctoratul în fizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
În paralel, activitatea sa a avut o puternică dimensiune experimentală și inginerească. A lucrat asupra unor noi principii de măsurare și asupra senzorilor inerțiali de înaltă performanță pentru accelerație, vibrații și mișcare, inclusiv accelerometre, inclinometre și gradiometre dinamice. International Academy of Astronautics consemnează peste 20 de brevete naționale și internaționale rezultate din activitatea sa științifică și tehnologică.
Această combinație dintre fizica fundamentală și instinctul ingineresc avea să rămână una dintre constantele carierei lui. În logica sa, cunoașterea nu trebuia să se oprească la publicație: atunci când era posibil, trebuia să devină instrument, tehnologie, capabilitate - iar mai târziu, instituție.

Constructor de instituții
Anii 1990 au reprezentat pentru cercetarea românească o perioadă de ruptură și incertitudine, dar și de deschidere. Vechile structuri se transformau, finanțarea era fragilă, iar integrarea în sistemul european de cercetare era încă un obiectiv îndepărtat. Tocmai în acest context au fost puse bazele unor structuri care aveau să conteze pentru următoarele decenii.
International Academy of Astronautics atribuie lui Marius-Ioan Piso un rol central în constituirea Institutului de Științe Spațiale de la Măgurele, în 1990. ISS avea să devină unul dintre centrele importante ale României pentru astrofizică, fizica particulelor, cosmologie, tehnologii spațiale și aplicații satelitare.
În aceeași perioadă începe și construcția Agenției Spațiale Române - ROSA. Piso a fost implicat direct în dezvoltarea acesteia încă de la început; după dobândirea personalității juridice, în 1995, a devenit primul director executiv, iar între 2004 și 2022 a fost președinte și CEO al Agenției.
Este important să păstrăm proporțiile istorice corecte: asemenea instituții nu sunt opera unui singur om. Ele sunt construite de comunități, echipe și generații de cercetători, ingineri și administratori. Dar, în această construcție colectivă, Marius Piso a fost unul dintre arhitecții esențiali și unul dintre cei care au urmărit constant legătura dintre cercetare, tehnologie și politica spațială.

Un coechipier de cursă lungă: Dumitru-Dorin Prunariu
În această construcție, Dumitru-Dorin Prunariu trebuie amintit nu doar ca primul român care a ajuns în spațiul cosmic, ci și ca unul dintre oamenii care i-au fost lui Marius Piso alături, ca sprijin și coechipier, în consolidarea programului spațial românesc. Între 1998 și 2004, Prunariu a fost președinte al Agenției Spațiale Române, în timp ce Piso exercita funcția de director executiv. Din 2004, odată cu preluarea președinției ROSA de către Piso, Prunariu a rămas președinte de onoare al Agenției. Formula instituțională s-a schimbat, dar colaborarea lor a continuat.
Rolurile lor au fost diferite și tocmai de aceea complementare. Piso a reprezentat continuitatea construcției instituționale, a cercetării și a dezvoltării tehnologice; Prunariu a adus experiența directă a zborului cosmic, autoritatea inginerului aerospațial și o vizibilitate internațională fără echivalent pentru România. Nu au fost două biografii spațiale paralele, ci două trasee care s-au întâlnit repetat în aceeași construcție națională.
Această complementaritate se vede și în reprezentarea internațională. Dumitru-Dorin Prunariu a prezidat United Nations Committee on the Peaceful Uses of Outer Space (UN-COPUOS) în perioada 2010–2012; aproximativ un deceniu mai târziu, Marius-Ioan Piso avea să prezideze același organism pentru mandatul 2020–2022. Pentru o țară de dimensiunea României, faptul că doi oameni care lucraseră în aceeași arhitectură instituțională națională au ajuns, succesiv, la conducerea principalului forum ONU dedicat utilizării pașnice a spațiului este un reper care merită reținut.
În istoria domeniului, relația lor nu ar trebui redusă la o succesiune de funcții. În multe momente au fost două fețe ale aceleiași construcții: Prunariu purta în memoria publică și în diplomația spațială experiența unică a zborului românesc în cosmos, iar Piso împingea instituțiile, programele și comunitatea științifică spre integrarea europeană și spre participarea tehnologică directă. Împreună, și împreună cu echipele din jurul lor, au contribuit la transformarea unei tradiții spațiale românești într-o prezență instituțională și internațională durabilă.

„O țară nu devine actor spațial doar printr-un obiect pus pe orbită. Devine actor spațial atunci când poate produce, în mod repetat, știință, tehnologie, oameni și instituții capabile să lucreze în marile programe internaționale.”

Un satelit nu este doar un satelit
În 2005, Piso a inițiat în cadrul Institutului de Științe Spațiale un grup dedicat microsateliților, contribuind la dezvoltarea competențelor care aveau să fie implicate în realizarea primului satelit românesc și la formarea unei expertize naționale în ingineria microsateliților.
Poate mai importantă decât misiunea singulară era însă filosofia din spatele ei. Pentru Marius Piso, un satelit nu era doar un obiect care trebuia pus pe orbită. Era, în formularea reținută de IAA, o „școală de inginerie”: o platformă pentru formarea specialiștilor și o etapă necesară construirii unei capabilități tehnologice naționale sustenabile.
Asta înseamnă proiectare, electronică, software, testare, integrare, segment de sol, operații și analiză de date. Înseamnă, mai ales, oameni care învață să facă toate acestea și pot transfera experiența de la o misiune la următoarea. Adevărata infrastructură spațială a unei țări nu este formată numai din sateliți, antene și centre de control, ci și din oamenii capabili să le conceapă, construiască, opereze și protejeze.