Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Câştigul în mentalitate (IV), Influenţa instituţională asupra mentalităţilor

24 Aprilie 2008



Ce ne-am face fără definiţii:
Pentru reîmprospătare, să ne reamintim definiţia dată pentru “mentalitate“ în episodul I al acestui serial:
Conform dicţionarului Oxford, mentalitate este „un mod caracteristic de a gândi“.
Conform Dictionarului enciclopedic român, mentalitatea este: „fel propriu de a gândi (evalua), simţi, a se purta, a unui individ sau a unei colectivităţi“ (grup);
Alte definţii intuitive ale conceptului de mentalitate: capacitatea de a se adapta având un anume set de concepţii despre viaţă, oameni şi lume, în perspectiva socială şi istorică; un complex proces atât de distincţie, cât şi de unificare între aspectele comportamentale şi cele cognitive ale unui individ sau ale unui grup; De la aceste definiţii şi până la demonstrata influenţă a instituţiilor asupra mentalităţilor nu este decât un un pas. Dar până a-l parcurge, (dacă tot am alunecat în mania structurat structurală a definiţiilor), să vedem cum este definită “Instituţia“.
Dacă ne uitam în DEX, riscăm să plecăm la drum oarecum striviţi, căci:
Instituţia este “forma de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate, potrivit normelor (juridice!?), stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al societăţii respective“ …
…mai departe, studiind curioşi familia de cuvinte, pentru a înţelege contextual influenţele acestei definiţii asupra familiei de cuvinte, ne lovim adesea de cuvântul „oficial“.
Dacă nu ne lăsăm intimidaţi de DEX şi frunzărim mult mai practicele Oxford şi Larousse, dăm de “Instituţie“, ca membru al familiei de cuvinte formate de VERBUL: “a institui“ (oare de-asta să performeze mai bine aceste economii şi societăţi, pur şi simplu fiindcă şi limba respectivă, ca imagine a modului de a gândi, a acţiona, deci ca imagine a MENTALITĂŢILOR, se construieşte în jurul VERBELOR, adică a acţiunii?!).
În Oxford “institution“ este o normă, o lege, un obicei stabilit pe parcursul timpului şi, în consecinţă, mult mai puţin aparatul administrativ din jurul ei.
În Larousse „institution“ este “acţiunea de a institui, de a stabili“ sau mai mult, salutar, pentru subiectul de faţă: “ansamblu de reguli stabilite în vederea interesului colectiv“. Remarcabil, nu o lecţie vie şi perenă, într-un dicţionar, despre “Liberté, Egalité, Fraternité“.
Ce-am învăţat, (foarte simplu de altfel), verificându-ne între trei dicţionare şi dezvoltând natural, este ca :
Instituţiile funcţionează dupa norme. Acestea guvernează puternic comportamentul oamenilor. Influenţa factorului uman în cadrul Instituţiei este însă critică pentru funcţionarea corectă a instituţiei. Mentalităţile acestor oameni, acţionând în numele “Instituţiei“, conştiinţa lor, valorile după care se ghidează, îşi pun amprenta asupra instituţiei şi construiesc percepţia instituţiei în exterior. Astfel se creează puntea de legătură între indivizii, cetăţenii, adică membrii societăţii şi Instituţia. Tot astfel se fundamentează influenţa instituţiilor asupra mentalităţilor.
Dar concret, despre ce INSTITUŢII vorbim? Despre familie, despre şcoală, despre comunităţi şi colectivităţi instituţionale, instituţii statale: medicale, judecătoreşti, administrativ-teritoriale, executorii, de suport( şcoli ajutatoare), corective (de la şcoli speciale de reintegrare până la penitenciare), despre instituţii religioase. Nu ne referim în acest paragraf la instituţii non-profit care vin să întregească, să adauge valoare misionară (fundaţii şi alte instituţii umanitare), cât şi la grupuri coagulate de interese şi ţinte comune (grupuri de sprijin, grupuri militante pentru o cauză sau ţintă comună, etc.)
Normele utilizate de aceste instituţii au rolul unui schelet modelator de influenţă asupra mentalităţilor.
Felul în care normele sunt aplicate cu consecvenţă, unitar şi nediscreţionar, sunt cele care generează automatisme comportamentale şi de atitudine pozitive, corecte, reflexe de mentalitate, în rândul maselor largi.
Acest sincretism al instituţiiilor, între normele scrise şi cele aplicate, dau consistenţă pozitivă sau aduc drama în formarea şi consolidarea mentalităţilor. Modelele personale exersate de liderii acestor instituţii dau măsura acelui “walk the talk“ de care mentalitatea publică are nevoie pentru progresul vizibil al mentalului. De la liderul Alfa din lumea animală a instinctelor (denumire consacrată pentru liderul unui grup coeziv de lupi) şi până la marii lideri, (pozitiv sau negativi) ai istoriei omeneşti, toţi reprezintă modele comportamentale pentru grupurile, comunităţile pe care le conduc. Ei îşi pun amprenta asupra grupurilor afiliate. În cazul comportamentului uman, Instituţia, „setul de reguli stabilite în vederea interesului colectiv“ a generat, în mod istoric şi politic, democraţia. Şi în spaţiul de business există stiluri de conducere democratice, foarte productive şi apreciate, de altfel, în timpuri de pace. Afilierea şi alinierea însă trebuie să se producă şi să se menţină într-un mod vigilent, atent la orice fel semnale de derapaj nesănătoase. Imediat ce se sesizează astfel de semnale, membrii societăţii din punct de vedere politic, alegătorii, sunt cei care validează scheletul politic şi ar trebui să verifice în permanenţă direcţia şi modul de operare a instituţiilor. Societatea informaţională are aici un rol covârşitor de corecţie şi redare a direcţiei corecte.


Liderul ca instituţie:
Adesea în istorie, lideri monstruoşi ca Ceauşescu, Hitler sau Stalin şi-au amprentat schizofreniile personale asupra mentalităţilor societăţilor ce i-au produs. Astfel de lideri îşi întind influenţa asupra mentalităţilor ca o caracatiţă, pe parcursul a mai multor generaţii, fiindcă îşi extind rolul de lideri ai instituţiilor statale şi asupra celorlalte instituţii: îşi extind rolul asupra familiei, (care în mod fundamental deţine cadrul organizatoric al sexualităţii umane, reproducerii speciei şi protejării urmaşilor) şi al Bisericii, care conferă unul din reperele stabilizatoare ale societăţii. (Conform J. March, sociolog american, care a lansat termenul “evitarea incertitudinii“, preluat de Hofstede ca indicator de diferenţiere culturală - a se revedea articolul: „Nevoia de modele (II)“).
Adesea, generaţia contemporană liderului fie ignoră aberaţiile respective, fie le tratează indulgent, ca neavând nici o noimă, deci nici o şansă. Restul e ca o boală virală. Prin mecanisme de multiplicare, criminalul îşi racolează victime necombatante, care sunt anesteziate sau cumpărate astfel încât devin propagatorii maladiei. E numai o chestiune de timp ca instituţia să creeze o prăpastie din ce în ce mai mare între agenda declarată şi cea reală. Generaţiile următoare îşi pierd reperele reale, trăiesc deja într-o realitate mistificată în care boala puterii absolute este întreţinută de cultul personalităţii şi al supravieţurii prin nerezistenţă. În plus, răul se propagă incremental şi “broasca“ (a se citi rezistenţă, opoziţia la abuz) moare în supa adusă la limita fierberii în mod treptat.
Acelaşi mecanism funcţionează şi în cazul corupţiei generalizate statale. Prin instaurarea mecanismului corupţiei atât la nivelele superioare, cât şi la cele inferioare ale funcţionarilor publici, fie ca sunt miniştri, judecători, profesori, medici sau poliţişti, mentalitatea întregii societăţi faţă de calitatea şi modul de prestare a serviciului public (de la promptitudine şi consistenţă până la zâmbetul profesional)se deformează şi naşte monştri. Fiind instituţii, deţin automat rolul de “modele“ şi masa largă a populaţiei începe un proces de copiere comportamentală.



Marcelina Joavină



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite