.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
Cine ne-a furat profesiile?!
Ce are această introducere modest-publicistică cu furtul profesiilor?
Întâi de toate, alegerea unei profesii (dacă îţi permiţi s-o alegi tu sau alţii, bine intenţionaţi) se circumscrie unor criterii, de multe ori neconştientizate. Dacă ai îndrăzni un sondaj fără pretenţii, ai fi surprins de determinarea unora în a-şi alege profesiile sau de navigarea altora (câteodată derulată pe parcursul întregii vieţi) pentru a se regăsi, re-inventa profesional, veşnic curioşi, alunecând de la entuziasm la abandon, reluînd mereu acelaşi ciclu.
Criterile nu pot fi luate în considerare rupte din context. Iar contextul e de mai multe feluri: istoric, naţional, familial, în tendinţe (la modă sau trendy!), o abordare pre-vizionară şi globală fiind decisivă în alegere pentru unii (vezi parte din familiile americane care-şi duc acum copiii la lecţii de chineză...).
Cum aleg părinţii?
Parinţii evident că sunt şi ei de multe tipuri şi se manifestă cu un registru foarte amplu. Dar, în oricâte categorii i-am împărţi, toţi îşi doresc pentru copiii lor “să ajungă cineva”. Continuând logica demersului, rezultă că reputaţia profesională este o umbrelă omni-protectoare. Ce se află sub această umbrelă aspiraţională?
Unii proiectează asupra copiilor visurile personale neîmplinite (“cât mi-ar fi plăcut să cânt la pian, să fiu artist, om de cultură, asta da profesie!”). Cu alte cuvinte, primează gloria, ca o formă superlativă a reputaţiei. Un exemplu binecunoscut de castă care sindicalizează eforturile financiare ale familliei (pe ramura timp, 2-3 generaţii sau pe parametrul - familie extinsă) sunt evreii. Am cunoscut familii de evrei care locuiau în vechile arealuri bucureştene din jurul străzilor Antim sau Dudeşti, familii de negustori cu vază, care investigau minuţios talente muzicale sau alte înclinaţii artistice aflate în potenţialul copiilor lor şi-i îndrumau ambiţios, investind tot ce se putea pentru o carieră artistică.
Alţi părinţi îşi aleg pentru copiii lor modele de carieră din anturajul profesional din care fac parte, bineînţeles profesii situate social şi financiar peste poziţiile ocupate de ei. Ce observăm ca numitor comun între aceste două categorii de părinţi? Din nou, pattern-ul reputaţional.
Alţii îşi doresc pentru odraslele lor să le continue cariera. Un alt tip de castă, de această dată în aceeaşi verticală profesională. Părinţi magistraţi sunt urmaţi de copii specializaţi în aceeaşi branşă (avocaţi, notari, procurori). În aceeaşi categorie intră familii cu vocaţie şi tradiţie în medicină, cu antecedente în milităria de carieră sau în ramuri academice, derivate din profesia de dascăl, sau în meseria de artist de circ, această stranie vocaţie ale cărei secrete se transmit din tată-n fiu. Avantajele acestei abordări sunt evidente şi multiple: părinţii îşi îndrumă copiii dintr-o zonă de confort personal şi profesional, transferă urmaşilor know-how cu dragoste şi răbdare părintească, dar şi cu dedicaţie pentru conţinut şi experienţă. Copiii beneficiază nu numai de cumulul de experienţă şi cunoştinţe, dar şi de relaţiile create în interiorul networkului profesional al părintelui.
Cei mai puţini (cât de paradoxal!) îşi doresc pentru copiii lor să urmeze o meserie din plăcere şi să-şi balanseze cu adevărat viaţa profesională cu cea personală. Câţi părinţi se preocupă cu adevărat de ce le-ar plăcea copiilor lor să facă şi să exploreze cu obiectivitate (atâta cât poate să aibă un părinte, prin definiţie subiectiv faţă de copiii săi)? Şi cum ar face-o, când peste 80% din populaţia României nu a beneficiat de o formaţie în familie, şcoală şi societate care să respecte aceste opţiuni (foarte personale, de altfel). Această vastă majoritate a populaţiei a fost obligată de mersul istoriei să rămână la baza piramidei Maslow şi reconversia lor profesională (că au fost învăţători, tehnicieni sau medici) s-a tradus în migraţia a 4 milioane de români peste graniţe, într-un navetism european de proporţii, reconversia profesională transformându-i adesea în şoferi de taxi, căpşunari, menajere, infirmiere. Mai grav, mulţi navetişti (tristă transhumanţă a tranziţiei), în proporţie îngrijorătoare pentru viitoarele cariere din România şi crearea mult invocatei clase de mijloc, şi-au lăsat proprii copii acasă, în grija îndoielnică a bunicilor, vecinilor, umplând de nostalgie, îndoială şi neînţeles emoţionalul (şi-aşa fragil) al acestor copiii aflaţi în derivă...
Cât despre a doua familie, ŞCOALA (asa cum se spunea în copilăria mea), ce să mai vorbim?! Ţinta agresiunii permanente a Guvernelor tranziţiei, şcoala actuală românească, subiect nesfârşit de experimente, ambiţii şi dispreţuri analfabete, se zbate ea însăşi ca un copil abuzat, umilit şi rămas fără standarde, să-şi găsească, să-şi regăsească valorile, tradiţiile, PROFESIUNEA.
Şi, ca să nu existe nicio urmă de îndoială a pragmatismului economic în care se reflectă demersul corect al alegerii şi exercitării profesionale, amintiţi-vă numai cum a reuşit Irlanda, printr-o decizie politică de anvergură, investind în educaţie, să-şi întoarcă destinul economic.
Apoi, mai există alegerea profesiunii de către părinţii semidocţi, tributari corelării cu cererea pieţei. Când alege cererea pieţei profesiile, ciclul e mereu acelaşi: oferta iniţială mai mică decât cererea (am trecut prin această etapă, întâi cu contabilii, apoi cu notarii şi avocaţii, acum vor urma medicii, presupun că după medici vor urma inginerii şi profesorii), următoarea etapă este oferta şi cererea relativ echilibrate, promovându-se atât competenţa, cât şi concurenţa în domeniul respectiv şi a treia etapă, de declin, în care apar o inflaţie de cadre pregătite pentru branşe profesionale suprasaturare.
În numerele viitoare:
- Cum aleg copiii?
Parerea ta conteaza: 
Tableta de management. Cine ne-a furat profesiile?! (III)
