Revista >> Numarul 31 [mar 2004] >> Telecomunicatii

Telefonia fixă încotro? Serviciu social sau „business“?!

Dr. Nicolae Oacă

19 Martie 2004

Dr. Nicolae Oaca Contextul mondial

Puternica criză care a afectat telecomunicaţiile mondiale (scăderea valorii capitalizării de piaţă cu peste US$2000bn, peste 60 falimente, peste 0.5m concedieri, etc.), a făcut ca marii operatori să aibă probleme serioase (împrumuturi mari – France Telecom, Deutsche Telekom). Ar mai trebui spus că telefonia fixă este un serviciu pe partea descendentă a ciclului de viaţă: în SUA şi Europa, numărul abonaţilor şi cifra de afaceri stagnează sau scade. Densitatea telefonică (fixă) în Ungaria şi Cehia, după ce a atins un maxim istoric de circa 37% în 1999, scade continuu. Dacă 37% este maximul de densitate pe care o ţară din Europa centrală precum Ungaria sau Cehia şi-o poate permite, care este atunci această valoare pentru România, o ţară cu PIB/locuitor de trei ori mai mic?

Contextul naţional

România este o ţară cu 21.7 m locuitori din care circa 4.5m sunt angajaţi având un salariu mediu net de circa Euro130/lună, din care circa 80% este pentru „casă şi masă“. Telefonia fixă (folosind tehnologia clasică) a rămas o afacere neatractivă: investiţii mari comparativ cu telefonia mobilă şi venituri mici din cauza tarifelor mai mici (sociale). Cu o investiţie de peste US$600/abonat comparat cu US$200-US$300/abonat telefonia mobilă şi un venit mediu pe abonat mai mic, este dificil de găsit investitori raţionali care să plaseze banii într-o afacere folosind actuala tehnologie pentru telefonia fixă. Noii operatori vor intra pe piaţă folosind noile tehnologii mult mai ieftine şi numai dacă piaţa este considerată atractivă.

Telefonia fixă – serviciu social? Tarifele în telefonia fixă

În România, ca de altfel în toate ţările înainte de liberalizare, convorbirile locale au fost subvenţionate de convorbirile „long-distance“ (interurbane şi internaţionale). Din acest motiv, ţările din vestul Europei au precedat liberalizarea prin procedura de rebalansare a tarifelor – micşorarea tarifelor long-distance simultan cu mărirea tarifelor locale. Liberalizarea, prin deschiderea celor trei pieţe (local, interurban şi internaţional), ar fi trebuit să ducă la rebalansarea tarifelor – punerea tarifelor pe baza costurilor, adică micşorarea tarifelor long-distance pe măsura intensificării competiţiei, simultan cu mărirea tarifelor pentru serviciile locale. Aceasta deoarece pe cele trei pieţe vor intra competitori diferiţi care vor oferi „servicii bazate pe costurile proprii“ şi care nu sunt obligaţi să subvenţioneze ceva. Puternica competiţie pe piaţa serviciilor internaţionale a dus la prăbuşirea tarifelor, operatorii respectivi fiind în postura fericită de a „arbitra“ între tarifele mari ale operatorului RomTelecom (care trebuie să-şi subvenţioneze serviciile locale din cele long-distance) şi tarifele mici oferite de VoIP. Ceva similar se va putea întâmpla şi pe piaţa serviciilor interurbane pe măsura intrării de noi competitori – singurul intrat, cam timid ce-i drept, fiind Radiocomunicaţii, RomTelecom fiind încă o dată „descoperit“. Să mai amintim că în ultimii 14 ani, în România, telefonia fixă a fost considerată un serviciu social prin impunerea unor tarife scăzute, iar rezultatul este o infrastructură slab dezvoltată care ne plasează pe ultimele locuri în Europa. Între variabile precum: tarife, venituri, profit net, capacitatea de a se împrumuta şi investi există o strânsă legătură. Dublarea densităţii telefonice în Ungaria, între 1994 şi 1997, a fost posibilă deoarece s-a permis aplicare formulei price-cap: mărirea tarifelor corespunzător inflaţiei plus o creştere în termeni reali, fiind astfel posibile investiţii de US$500mn pe an.

Tarifele practicate de operatorul RomTelecom după 1990, nu au permis nici oferirea unor servicii de calitate, cu atât mai mult nu au putut susţine dezvoltarea infrastructurii. În baza unei ordonanţe din 1998, RomTelecom a căpătat dreptul de a ajusta tarifele o dată la 3 luni, având în vedere inflaţia/deprecierea monedei naţionale, precum şi o creştere în termeni reali cu 5% pe an - formula „price-cap“ care s-a aplicat cu succes în Ungaria, Cehia, etc. RomTelecom a mărit, deci, tarifele din 3 în 3 luni în 1999, pentru ca după anul 2000 aceasta să se facă sporadic. Astfel că, RomTelecom a micşorat tarifele, în termeni reali, cu 11,4% în 2000; 10,2% în 2001, 6% în 2002 şi 9.7% în 2003 – toate faţă de inflaţie. De mărirea cu 5%, sau de rebalansarea tarifelor înainte de liberalizare, nici vorbă! Şi chiar în aceste condiţii, RomTelecom a fost criticată pentru mărirea tarifelor, uitându-se că restul companiilor de telecomunicaţii (operatorii de telefonie mobilă, televiziune prin cablu, Internet, IGC, etc.) aveau tarifele denominate în US$ dar plătibile în lei la un curs stabilit lunar, protejându-şi astfel veniturile contra eroziunii provocată de deprecierea monedei naţionale. În fine, acest mare handicap competiţional, denominarea tarifelor în Lei, a fost înlăturat spre finele anului (octombrie) 2003.

Criza telefoniei fixe în Europa Centrală

Telefonia fixă a devenit o afacere neprofitabilă şi în Europa Centrală. Criza mondială a telecomunicaţiilor, competiţia puternică şi lupta inegală cu operatorii de telefonie mobilă, interesul tot mai scăzut pentru telefonie fixă, forţarea reducerii tarifelor în condiţiile unor costuri mari, sunt cauzele crizei telefoniei fixe din Europa Centrală. Să amintim un lucru foarte important pentru înţelegerea fenomenului – condiţiile macroeconomice din ţările Europei centrale: PIB, salariul mediu, etc, mult mai mici. Dacă pentru ţările vest europene o factură telefonică lunară de 20 sau 30 Euro, care să facă din telefonia fixă o afacere încă profitabilă, reprezintă un procent rezonabil din salariul mediu (1% sau 2%), nu acelaşi lucru se poate spune despre ţările central europene. Aici, la un salariu mediu lunar între Euro 1,000 (Slovenia) şi E 400 – E 500 (Ungaria, Cehia), o astfel de factură devine deja greu de suportat.
În Polonia, operatorul naţional TPSA a avut probleme acum doi ani, deşi tarifele practicate erau aproape duble faţă de Cehia sau Ungaria. TPSA a reuşit să evite plata unor datorii de circa US$3.2bn cu ajutorul investitorului strategic (France Telecom), în conjunctura în care competitorii săi Netia şi Elektirm nu se simţeau nici ei prea bine din cauza unor datorii mari. De altfel, Elektrim a fost prima companie din Europa Centrală care a intrat în procedura de faliment.
În Ungaria, conform Public Network Europe din oct. 2002, existau temeri că telefonia fixă oferită de Matav va deveni o afacere neprofitabilă în următorii 2-3 ani, avertizându-se că fără măsuri adecvate (majorarea tarifelor, etc.), cel puţin calitatea va avea de suferit.

În Cehia, privatizarea operatorului Cesky Telecom creează mari probleme. După ce consorţiul Telsource (KPN şi Swiscom) a renunţat la poziţia de partener strategic în operatorul naţional Cesky Telecom (vânzând pachetul de acţiuni la bursă în urma refuzului statului ceh de a-l cumpăra), statul ceh se află într-o situaţie delicată – de a vinde pachetul majoritar în condiţiile unui interes redus. Neînţelegerile au făcut ca pe 27 noiembrie 2002, autorităţile statului să recunoască eşecul privatizării operatorului Cesky Telecom. Este o diferenţă de optică între vânzător şi cumpărător, care poate sta la baza eşecului oricărei tranzacţii: în timp ce statul consideră că vinde active care au o valoare reală (contabilă, de exemplu), cumpărătorul cumpără venituri viitoare iar modificările reglementărilor pot afecta aceste venituri, modificând implicit valoarea companiei). Ziarul Financial Times, în numărul său din 23 feb. 2004, a publicat un articol care arăta că Cesky Telecom a înregistrat pierderi în 2003 datorită tarifelor prea mici, acuzând autoritatea de reglementări. Să mai amintim că RomTelcom este în proces cu ANRC din acelaşi motiv.