Revista >> Mai 2020 [Nr. 224] >> Cercetare & Invatamant superior

Practica digitizării 3D în documentarea continuă a Patrimoniului Cultural

Laurentiu-Marian Angheluta, INOE 2000

28 Mai 2020

Revenind la principalele metode de digitizare 3D stabilite momentan, este greu de trasat o linie clară între cele trei tehnologii pentru a diferenția unde și care dintre ele este mai potrivită. Cea mai flexibilă, ca și aplicabilitate, este fotogrammetria. Este și cea mai accesibilă. Dar necesită cunoștințe superioare de fotografie și procesare 3D. Scanarea cu fascicul laser și cu lumină structurată are avantajul vitezei de lucru pentru anumite studii de caz pentru care sistemele respective au fost optimizate. Minusul major al acestor două tehnologii, pe lângă aspectul financiar, este redarea inferioară de culoare reală fără complementarea cu fotogrammetrie și limitarea utilizării dispozitivelor la cazuistica pentru care au fost construite. Un punct de vedere, general acceptat, este că cea mai bună tehnologie este cea pe care o ai la dispoziție.

Ce putem obține cu ajutorul digitizării 3D?
Tipurile de produse sau livrabilele pe care metodele de digitizare le oferă acoperă o plajă largă de instrumente extrem de utile istoricilor, arhitecților, restauratorilor, conservatorilor, persoanelor cu rol decizional sau strategiilor pe termen lung privind documentarea continuă și conservarea preventivă a elementelor de patrimoniu tangibil, de orice tip sau dimensiune (artefacte mici până la ansambluri arhitectonice sau întregi zone protejate). Aceste instrumente contribuie în general la documentații foarte specializate, ce aduc informații privitoare la tehnica de realizare, originalitate sau istoricul intervențiilor.

Putem enumera câteva dintre rezultatele tipice brute, precum nori de puncte, modele 3D mesh (poligoane), ortofotoplanuri, fațade ortorectificate, suprafețe desfășurate, hărți de elevații ș.a. Aceste date brute pot fi mai departe utilizate pentru analize în sisteme CAD (extragere de secțiuni, relevee, planuri) sau se pot calcula volume, arii, cote, determinări de eroziune a suprafeței sau chiar detecții automate de defecte (cu ajutorul inteligenței artificiale).

Practica modernă recomandă integrarea acestor date în pachete multi-tehnici de monitorizare pe termen lung în sisteme informatice specializate, în care să se regăsească informații relevante și complementare obținute cu ajutorul altor tipuri de metode de investigare și documentare, precum imagistică multi-spectrală/hiper-spectrală/termică/de raze X, tehnici spectroscopice de analiză a materialelor, microscopie, radar cu penetrare în sol (în cazul monumentelor și al siturilor arheologice) etc. Toate aceste informații diferite pot fi sincronizate și valorificate cel mai ușor cu ajutorul acestor instrumente informatice integratoare, precum cele de tip GIS (QGIS) sau chiar BIM/HBIM (pentru patrimoniu construit).

O problemă des întâlnită, nu doar la noi, ci chiar și la nivel internațional, este că beneficiarii direcți (administratorii de colecții, de monumente etc.) nu au suficiente informații legate de posibilitățile și avantajele unei documentări 3D. Pentru cei mai mulți, aceste posibilități se rezumă la formele de prezentare (discutate mai jos). Prin urmare, neștiind ce se poate face, nu vor ști ce au nevoie și nu vor ști ce să ceară. Din acest motiv, astăzi există un ocean de modele digitale 3D, care sunt fie incomplete, inutilizabile sau mai ales inaccesibile. Pentru a stopa acest fenomen, în cadrul unui proiect de digitizare trebuie avute în vedere trei aspecte deosebit de importante: instruirea beneficiarilor, definirea clară a scopului digitizării și, nu ultimul ca importanță, realizarea digitizării de către profesioniști.

Ca formă de prezentare, reconstrucțiile digitale 3D au dintotdeauna darul de a fascina. Nivelul tehnologic actual, încă în plină dezvoltare, face posibilă integrarea vizitatorului într-un mediu virtual în care să poată admira de acasă sau în spații special amenajate în cadrul muzeelor, obiecte și locuri care fie nu mai există, fie au un acces extrem de limitat, fie sunt prea fragile pentru expunere și manipulare. Mediul virtual oferă posibilitatea observării în detaliu, din orice unghi, a obiectelor muzeale fără ca acestea să fie expuse fizic vreunui pericol. Bineînțeles, nu poate înlocui experiența reală a vizitării sau vizualizări anumitor capodopere artistice sau arhitectonice, cum la fel, nu pot înlocui cu adevărat obiectele distruse. Dar o replică digitală realizată conștiincios va fi întotdeauna o experiență pe cinste, în special dacă vizitatorul este imersat cu ajutorul unor ochelari virtuali.

Concluzii
Există cîteva idei principale pe care le-am subliniat în acest articol și care merită reiterate. Prima idee este asumarea și responsabilizarea rolului de a digitiza 3D elemente ale patrimoniului istoric și cultural tangibil prin însușirea terminologiei, conceptului teoretic și al celor mai bune practici de implementare. Fără definirea unui scop în cadrul unui context, digitizarea 3D își pierde orice valoare și nu face decât să contribuie la confuzie și la ratarea unor momente unice de documentare ale anumitor monumente sau obiecte înainte ca acestea să își schimbe complet structura sau înfățișarea (distrugere, vandalizare). De asemenea este critică abordarea colaborativă și integrativă a tuturor participanților în cadrul unui proces de digitizare 3D (operator, beneficiar, public) și evitarea sloganurilor toxice (de multe ori în scop comercial) potrivit cărora o singură metodă rezolvă toate problemele. Nu în ultimul rând, datele în format digital nu sunt nemuritoare, să avem deci grijă și de modul în care le stocăm și administrăm, pentru că acestea pot dispărea dintr-un accident nefericit mult mai rapid decât orice altă formă fizică de informație. Conservarea conținutului digital este un domeniu serios și critic în practica digitizării și ar merita un spațiu destul de larg de discuție dedicat doar lui.

Odată conștientizată și asumată buna practică a digitizării 3D, ea devine un element esențial prin salvarea de informație inestimabilă despre bunurile culturale, fie ele monumente, artă religioasă sau laică, patrimoniu artistic sau istoric. Un fapt îmbucurător este interesul crescut la nivel național, din ultimii ani, al autorităților și al operatorilor culturali deopotrivă, față de importanța digitizării per ansamblu, dar și a digitizării 3D. Mai mult ca oricând, astăzi există tehnologii pentru digitizarea 3D accesibile din punct de vedere financiar, iar informația, ghidurile practice și modelele de urmat sunt în continuă evoluție și din ce în ce mai disponibile.
***
Prezentul articol este publicat în cadrul proiectului de finanţare a excelenței PRO INSTITUTIO - 19 PFE/2018, finanțat de Ministerul Cercetării și Inovării prin Programul I – Dezvoltarea sistemului național de cercetare-dezvoltare, Subprogram 1.2 - Performanță instituțională – Proiecte de finanțare a excelenței în CDI, Contract nr 19 PFE/17.10.2018.