Revista >> Iunie 2021 [Nr. 235] >> Cercetare & Invatamant superior

Un altfel de interviu cu Dumitru Prunariu

Toma Roman Jr.

18 Iunie 2021

La 40 de ani de la zborul său în spațiul cosmic, Dumitru-Dorin Prunariu, primul și până acum singurul cosmonaut român, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu despre aspecte mai puțin cunoscute din biografia sa.

Din câte știu, în familie și prietenii vă spuneau Dorin. Cum s-a ajuns să fie utilizat oficial în anii ’80 doar prenumele, Dumitru? Suna mai eroic?
Numele meu complet este Dumitru-Dorin Prunariu. Familia și prietenii, colegii de școală, îmi spuneau Dorin. Mă obișnuisem să fiu strigat așa. Când am fost selecționat pentru zbor, autoritățile epocii au analizat toate aspectele impactului media pe care-l va avea evenimentul. Unor „tovarăși” li s-a părut că Dorin sună oarecum sentimental. Li s-a părut că Dumitru sună mai hotărât, mai revoluționar. S-a decis atunci ca prenumele de Dorin să nu fie folosit în media, dar a rămas ca atare în actele mele oficiale. Am fost oarecum deranjat, dar asta a fost situația...

Odată cu dumneavoastră, mai fusese selectat și un al doilea cosmonaut, Mitică Dediu. Din câte știu, lui i-au schimbat numele și în acte în Dumitru... Nu putea exista un „erou socialist” Mitică...?
Lui i-au schimbat efectiv numele, în toate actele. Autorităților ceaușiste nu le-a părut un nume de posibil erou, chiar dublură de cosmonaut, așa că înainte de zborul cosmic l-au făcut Dumitru cu acte-n regulă.

Imediat după ce ați zburat în Cosmos, a început o campanie de imagine senzațională pentru dumneavoastră. Erați pe coperțile revistelor epocii, ați apărut la TVR, se emiseseră cărți poștale și timbre cu dumneavoastră. După câteva luni, relativ brusc, toată supraexpunerea a încetat. Se temea Ceaușescu de popularitatea dumneavoastră? Din câte știu, nu prea avea chef să mai existe un al doilea „iubit fiu al poporului”…
Într-adevăr, la câteva luni după zbor, imaginea mea a fost estompată de autorități. Cred că lucrurile sunt mai complicate, nu țineau neapărat de cultul personalității lui Ceaușescu. Anul acesta s-au desecretizat documente de arhivă ale Ministerului de Externe. Citindu-le, am ajuns la concluzia că, deși pregătirea și zborul cosmic le-am făcut ca „ofițer român în misiune în străinătate”, eu am devenit primul cosmonaut român, dar și victima unui joc politic între Ceaușescu și URSS. Era deja internațional recunoscut faptul că eram primul cosmonaut al României, dar faptul că acest zbor a fost efectuat în cadrul unui proiect inițiat de sovietici, Intercosmos, cunoscându-se poziția lui radicală raportată la relațiile bilaterale între noi și ruși, l-a făcut să dea dispoziție ca promovarea acestui zbor să fie diminuată la maxim. Am citit indicații date de către centrala Ministerului de Externe de la București către ambasade, să nu fie promovat sau comentat zborul meu pe plan extern, dar dacă cineva întreabă să se confirme doar că acesta a avut loc. În acest context consider că am fost o victimă colaterală într-un joc diplomatic între București și Moscova. La început s-a mediatizat faptul că eu și colegul sovietic am fost decorați reciproc cu ordine înalte, la Moscova și București, apoi s-a așternut tăcerea, din rațiuni de politică externă. Toate activitățile oficiale legate de acest zbor fuseseră prinse într-un protocol semnat între oficialii români și sovietici, inclusiv cum și cu ce ordine să fim decorați, dar, după ce s-a încheiat vizita oficială a delegației sovietice la noi după zbor, totul a fost trecut sub tăcere, mass-media primind indicații să nu mă mai promoveze.

Când v-au selectat pentru zbor, erați în timpul stagiului militar. Terminaserăți facultatea de aeronave, erați în fapt un inginer civil. De ce v-au făcut peste noapte ofițer activ cu grad de locotenent-major?
Cred că asta s-a întâmplat fiindcă în România, toată partea logistică în ceea ce privea zborul era asigurată de Ministerul Apărării Naționale. Au insistat să devin ofițer activ pentru că era mai ușor din punct de vedere birocratic pentru ei.

Când v-au selectat pentru zbor, vorbeați fluent limba rusă? A contat asta când v-au ales?
Nu, nu vorbeam limba absolut deloc. Eu în școală făcusem franceză și germană, iar franceza o vorbeam bine. Mama mea a învățat franceză în școală și mi-a transmis afinitatea ei pentru această limbă. Când am fost selecționat, mi s-a spus că trebuie să învăț rusă. Eu, în naivitatea mea, am întrebat de ce nu ni se dă un translator. Vădați seama, voiam un translator cu mine în spațiu! După ce am început pregătirea în Orășelul Stelar de lângă Moscova ni s-au organizat cursuri intensive de limba rusă. Am avut parte de o profesoară foarte cultă și cu metode eficiente care ne-a învățat rusa din rusă, astfel încât să ajungem săgândimîn rusește când o vorbeam, pentru a fi eficienți și a acționa rapid la nevoie în spațiul cosmic.

Era basarabeancă?
Nu, și nici nu vorbea altă limbă străină. Avea o metodă fantastică. Ne spunea fraze simple, ne arăta obiecte, ne învăța să vorbim ca pe niște copii mici. Am făcut în scurt timp progrese remarcabile. Într-un an și jumătate puteam citi literatură, să fac analize gramaticale, și desigur stăpâneam foarte bine vocabularul tehnic de care aveam nevoie în misiune.

După efectuarea zborului cosmic și până în 1989 ați putut circula în Occident? Nu le-a fost teamă oamenilor regimului ceaușist că ați putea să defectați și să rămâneți acolo? O lovitură groaznică pentru regim a fost fuga Nadiei Comăneci...
Am putut să ies. Încă din 1985 am făcut parte dintr-o asociație internațională de astronauți, împreună cu alți 24 de cosmonauți din 13 țări. Am participat la fondarea acesteia, care a avut loc lângă Paris. Fac o paranteză, cred că această asociație apolitică a dus la o apropiere a exploratorilor spațiului cosmic, indiferent de ce parte a cortinei de fier se aflau. Nu m-am gândit niciodată să rămân în Occident. Eu eram Prunariu, singurul român care a ajuns în spațiul cosmic, ofițer al Armatei Române. În plus, aveam toată familia în țară.

În țară vă simțeați supravegheat de Securitate? Vă filau la vedere?
Dacă aș fi sesizat înseamnă că nu erau profesioniști. Nu m-am simțit supravegheat, dar sunt convins că îmi erau interceptate telefoanele și corespondența. Acolo unde locuiesc este relativ aproape o clădire a cifrului diplomatic. De acolo se ține legătura cu ambasadele noastre din toată lumea. Înainte de ’89, seara în jurul orei 7 începeau să fie bruiate telefoanele, cred că la acea oră începeau să emită radio cu stații puternice și perturbau comunicațiile telefonice în toată zona. Cred că din clădirea aceea ar fi fost extrem de ușor să mă supravegheze.

V-ați văzut dosarul de la CNSAS?
L-am cerut oficial și mi s-a răspuns cănu există, ceea ce nu cred că e real. Nicimăcar pe linie de contrainformații militare spun că nu au nimic. Potpresupune că este secretizat pe operioadă lungă de timp și când se va desecretiza nu voi mai fi eu să îl văd.